duminică, 29 aprilie 2012

Elantris



        So, a fost Crăciunul. Ca atare trebuia respectată tradiţia care implică numai câteva elemente. Eu, bradul, papucii pufoşi, focul în sobă, fotoliul, ciocolata caldă şi poveştile de Crăciun.
        Anul acesta a fost Elantris, de Brandon Sanderson. Unii ar zice că e SF. Şi aşa şi este din punct de vedere formal. Pentru mine e poveste, tot ce implică magia şi zeii poate fi catalogat poveste de Crăciun.
        Deci Elantris! Elantris e un spaţiu, un oraş perfect în care totul e posibil prin magie, o stare de spirit şi un mod de viaţă, un alt Olimp, unul populat de zei binevoitori. Elantris e un Olimp al optimiştilor şi al hazardului de vreme ce teoretic oricine se naşte cu posibilitatea de a deveni elantrian, ca un virus latent care nu se va trezi în mod neapărat în cursul vieţii.
       E povestea darurilor blestemate, a fragilităţii echilibrului dintre Rai şi Iad, a permanentei reversabilităţi între binecuvântare şi damnare.
       E o poveste despre  magia cotidiană şi rădăcinile ei, despre legătura dintre cuvânt şi vrajă, despre necesitatea idealurilor şi a liderilor.
      Mai este o poveste despre religii, despre puterea şi slăbiciunea lor, despre religia crez şi religia mijloc de manevră, despre politică, alianţe şi războaie, despre tradiţii, obiceiuri şi înfruntarea lor.
       Cu totul subsidiar e o poveste de dragoste, dar atât de subţire şi de inconsecventă încât nu merită menţionată
         Una peste alta Elantris e o carte numai bună pentru vacanţe.

miercuri, 25 aprilie 2012

stapanul inelelor

Am terminat Stăpânul Inelelor, da ştiu, carte pentru copii dar oare aşa să fie? 
Super finalul şi nu mă refer la partea populistă în care binele învinge răul ci la lucrurile din spate, nu ştiu dacă o să o citeşti vreodată şi deşi urăsc să mi se povestească lucruri pe care le voi citi totuşi... 
E drept că de-a dreptul telenovelistic după ce devine rege Aragorn se însoară cu Arwen cea ce nu spune nimeni este că ea renunţă la tot în afară de el, elfii pleacă doi ani mai târziu la Limanurile Cenuşii şi viaţa ei e infinit mai lungă decât a lui dar nu se mai preocupă nimeni de ce se va întâmpla când va rămâne cu adevărat singură pe Pământul de Mijloc pentru aproape o eternitate. 
Finalul e pentru oamenii care au ideea trecerii timpului în suflet, pentru cei care simt în fiecare clipă că nu o vor mai putea întoarce. 
Din loc în loc e strecurată câte o expresie care să-ţi aducă aminte lucrul ăsta, ultima dată când toţi cei din Frăţia inelului sunt împreună, ultima dată când Frodo îl vede pe Aragorn, ultima dată când Gandalf îi vede pe enţi, ultima dată când Sam îl vede pe Frodo şi aşa mai departe. 
Îţi lasă în suflet un sentiment dulce amărui al imposibilului. Merry e chelar al Rohanului, Pippin cavaler al Gondorului, Sam primar al comitatului, Frodo şi Gandalf pleacă cu elfii, ca în viaţă unii prieteni îţi pleacă în oraşul vecin şi îi vezi mai rar decât înainte dar totuşi îi mai vezi, alţii sunt în altă ţară şi îi vezi o dată la câţiva ani, alţii au plecat cu elfii pentru totdeauna şi îi mai vede numai sufletul tău. 
Am prieteni în Bucureşti, în Italia, în Franţa, am prieteni în Rohan, în Gondor, în Comitat şi la Limanurile Cenuşii şi niciodată nu vom mai fi toţi împreună, luptând pentru ceva, râzând de ceva sau visând la fel. Avem în suflet păstrat un moment perfect şi irepetabil suspendat în timp pe care nu-l vom mai întâlni niciodată, nu la fel. 
Abia la nivelul ăsta am fost impresoinată de Stăpânul Inelelor scrisă de un om „care ştie că în lumea lui se moare”. 

Pe apa sambetei


           Pe apa sâmbetei, nu e o carte care să te surprindă cu ceva,  mai ales dacă ai mai citit-o pe Ileana Vulpescu. Titlul este un rezumat perfect al conţinutului, nu contează ce le umple: pasiuni, calcule, echilibru, zilele noastre se duc inevitabil pe apa sâmbetei.
          E cartea unei constante şi incomensurabile pierderi. Uneori enervantă pentru că reluarea ideilor nu are loc numai raportat la celelalte cărţi, ori opinia autoarei cu privire la revoluţie din chiar acelaşi unghi, ne e cunoscută din Arta compromisului sau De amor, de amar, de inimă albastră, ci şi în acelaşi volum.  Enervantă pentru că subliniază mult prea tare portretul unei fiinţe de un perfect echilibru dar mai puţin erudită decât Smaranda Hangan, un om atât de exemplar încât simpla lui existenţă ar fi o umilire involuntară a păcătoşilor de rând ca noi.
        Pe alocuri plicticoasă pentru că la urma urmei de câte ori poţi citi aceleaşi şi aceleaşi păreri, exprimate fără variaţie,  despre verticalitatea şi orizontalitatea iubirii.
         Este încă una din cărţile întunecate, care să te lase vreo trei zile trist şi oarecum convins că orice zbatere e inutilă, că nimic nu merită efortul, că iubirile sunt stări excepţionale care nu pot dura, că la urma urmelor copii sunt poliţe în alb. Ori aplicând copiilor conceptul atât de drag autoarei „Cine-i are să-i trăiască, cine nu să nu-i dorească” ar trebui ca nimeni să nu-şi mai dorească vreun copil de vreme ce aprioric nu îi avem.
       Pe apa sâmbetei este o carte pe care nu o pot înţelege decât oamenii care s-au simţit măcar o dată în viaţă complet singuri, mai singuri decât însuşi Dumnezeu înainte de Ziua 1 într-o lume pustie, oamenii care măcar o dată în viaţă au privit în jur şi au simţit că ar avea de câştigat dacă  ziua de mâine nu ar mai veni pentru ei dar în acelaşi timp le-a lipsit determinarea s-o oprească ei înşişi.
        Şi totuşi deşi ar înţelege-o tocmai ei nu ar trebui să o citească pentru că le-ar aduce aminte prea bine despre zădărnicia închisă cu greu în fiecare ieri, despre deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune.


Disparitia Statuii din parc


„Dispariţia statuii din parc” este superficial un roman poliţist. Un roman de vacanţă pe care să-l citeşti tolănit la soare  degustând o bere absolut congelată, o carte care să nu consume neuronul. Dacă te încăpăţânezi să fii atent vei descoperi scăpări mici ale autoarei cum ar fi la finalul unui capitol Cristescu îşi aruncă paltonul şi fularul pe birou, la începutul capitolului următor Minerva Tutovan admiră o zi tipică de vară. Dar astea sunt detalii la care nu ar trebui să te uiţi în vacanţă.
         De ce îmi place? Pentru Melania, draga şi irepetabila Melania. Pentru farmecul spumos al unor replici scurte. Pentru asocierea de termeni şi evocarea de situaţii care mă fac să râd de una singură înecându-mă corespunzător cu berea.
       La un alt nivel recomand cartea asta femeilor pentru a-şi aminti nişte adevăruri esenţiale. Poate faceţi ca şi mine parte din categoria care nu răsuceşte capete pe stradă, nu crez că trecând vreodată pe lângă cineva omul s-a apucat să fredoneze „Zâmbeşte ca o himeră şi merge ca o carnasieră”. Şi ca s fiu complet sinceră nici nu cred că m-aş uita a doua oară la un bărbat care îşi face alegerile în viaţă pe criteriul acesta.
       Cartea asta e menită să ne amintească de existenţa unui alt fel de farmec, de vraja unei minţi zglobii şi nu cu toate ţiglele pe casă, de groaza bărbaţilor în faţa unor lacrimi iminente, de lipsa lor de apărare în faţa femeii capabile să le stăvilească „de dragul lor” ( hai să le lăsăm iluzia), de faptul că-s incapabil să nu omoare pentru noi zmei, păianjeni, bau bau-l din ungher atâta vreme cât îi convingem că singure nu putem şi că ne-au salvat pur şi simplu viaţa deschizându-ne o uşă.
         La un ultim nivel „Dispariţia statuii din parc” este o lecţie de viaţă, lecţia îmbătrânirii frumos, a bucuriei lucrurilor mărunte cum ar fi recompensa cu fondante al orice vârstă, a debarasării de mobile greoaie şi amintiri depresive. E o poveste despre frumuseţea fiecărei clipe şi despre alegerea care e la îndemâna noastră : stăm să veghem cadavrul unui trecut poate perfect dar totuşi cadavru sau ne încercăm norocul cu prezentul şi viitorul ce pot fi modelate oricum îşi doreşte sufletul nostru?
        


Muntele Vrajit


Amu’ să ne înţelegem eu şi Thomas Mann avem nişte probleme nerezolvate de pe la Casa Buddenbroock, pe care nici în ziua de azi nu am reuşit s-o duc mai departe de pagina 5. E drept eram foarte tânără pe vremea când am încercat să o citesc.
Dacă nu ai o răbdare infinită sau o deosebită apetenţă pentru discuţii filozofice, pentru identificarea şi lustruirea unei idei nu te apuca. E mult, sunt două volume în care vei auzi despre o multitudine de curente filozofice, despre istorie, despre identitate naţională.
Poate de fapt asta este tema principală a cărţii, iar sanatoriul Berghof şi întreaga „grădină zoologică” întâlnită aici sunt numai un fundal şi nişte pioni.
Ca mai toate cărţile de pe lume şi asta depinde nu numai de cine a scris-o ci şi de cine o citeşte. Mie una mi s-a părut o carte despre evadare, o evadare pe care nu ai plănuit-o, pe care nu ai crezut-o posibilă, una despre care de fapt nici nu visai că există până nu te-ai trezit în mijlocul ei.
Este povestea unei „vacanţe de vară” care durează vreo 7 ani în care Hans Castorp nu mai are de dat nici un examen al vieţii. Este o carte a retragerii din lume nu neapărat într-un loc izolat cât mai ales în sine, pe parcursul povestirii Hans, de formaţie inginer, din întâmplare şi nu din vocaţie, se retrage în sine şi se descoperă la multiple niveluri:  intelectual, moral, sufletesc şi chiar fizic de vreme ce o iarnă întreagă studiază anatomia şi fiziologia.
Berghof e o lume vrăjită în care timpul pare să nu curgă, orice unitate mai mică de o lună este considerată prea mică pentru a fi luată în considerare. O lume hipnotică în care eşti atras treptat şi din care este aparent imposibil să mai scapi. Este o lume în care obligaţiile nu există, în faţa porţilor sanatoriului relaţiile se suspendă, înăuntru fiecare individ devine un centru al universului care nu depinde în nimic de ceea ce lasă afară. Viaţa de jos este uitată la uşă pentru a fi reluată din acelaşi punct la ieşire, dacă ieşirea va avea loc vreodată, făcând abstracţie de tot ce s-a întâmplat înlăuntrul zidurilor.
Este o carte a două lumi care coexistă, lumea exterioară sanatoriului, a oamenilor care nu ştiu să îşi ia temperatura, care nu pricep că timpul nu există, a oamenilor care respectă regulile şi o lume a Berghof-ului în care timpul, dragostea şi în general totul are alt conţinut şi definiţie decât „la şes”
Poate este şi cartea conturării unor portrete : tânărul dornic de a învăţa, pedagogul cu vocaţie care încearcă să-l modeleze în tiparul său, femeia capricioasă, instabilă, de neînţeles,  personalitatea fascinantă.
Poate este şi romanul unei iubirii desfăşurată în proporţie de 97% al sută al nivel interior, dar în fond iubirea cam al nivelul acesta se desfăşoară, ceea ce vedem în exterior fiind numai consecinţa primului proces.
Este cartea unui somn, a unei pauze din viaţă, a vieţii între oameni şi cu oamenii tocmai în timpul unei izolări.
Ceea ce mi-a rămas mie în minte după cartea asta este că fiecare dintre noi are un Munte vrăjit, că nu este un loc geografic cât o atitudine, că de fiecare dată când închid televizorul la începutul ştirilor, când refuz să deschid un ziar, când caut un post de radio care are 99% muzică şi când refuz să ascult despre ultimele discuţii din Parlament sau despre conflictele guvern –sindicat, mă retrag în muntele meu vrăjit, las lumea la uşă să-şi continue maratonul nebunesc şi ies din ea. Când refuzăm să luăm la cunoştinţă despre lumea care ne înconjoară, ieşim din timp, luăm o vacanţă de la viaţă.
Una peste alta e o carte pe care am citit-o cu preţul unui efort de voinţă pe alocuri dar care mi-a lăsat câteva idei în suflet şi în fond asta ar trebui să facă o carte bună. E o carte pe care am înţeles-o în ziua în care am coborât de pe Muntele vrăjit şi am văzut cutremurul din Japonia, moment în care am înţeles total starea prin care trece Castorp la finalul vacanţei când se ridică din iarbă, priveşte mirat în jur şi se întoarce la şes pentru a se avânta într-un război în plină desfăşurare care se născuse în afara lumii lui.



Clopotul de sticla


Când am citit Clopotul de sticlă eram tânără, în multe feluri tânără. Atunci ştiu că am etichetat-o drept amară şi am fost cumva neconvinsă, simţeam o notă de fals pe care nu o puteam lega de nimic.
       Nu era stilul, îmi plăcea cum e scrisă şi nici ideea şi totuşi era ceva care îmi scăpa şi mă făcea să mă îndoiesc şi care multă vreme mi-a scăpat.
              Cartea în sine nu mi-o amintesc aşa cum ar trebui pentru o recenzie, dacă aş vrea să o citesc azi nici nu aş şti unde este în casă, îmi amintesc vag că eroina se numea Esther Greenwood şi asta numai pentru ironia cuprinsă în nume. Cum să numeşti personajul unei depresive cu tendinţe suicidale  pornind de la ideea de stea şi lemn înverzit adică strălucire şi viaţă?
        Este povestea începutului unei depresii aparent din senin, desfăşurarea ei, lungul periplu în căutarea vindecării şi o oarecare reuşită în acest sens.
       Ca să o traduc al nivel de semnificaţii, aşa cum o văd azi este o carte despre moarte, moartea unor visuri, moartea unor tipare, a unor obişnuinţe şi a unui suflet. Depresia este declanşată nu atât de reminiscenţele relaţiei cu tatăl cât de o înţelegere a lipsei de conţinut a tiparelor în care se străduia să se  încadreze.
     Totul pare să meargă în favoarea ei, elevă eminentă, câştigătoare a unui post temporar la o revistă din New York şi parcă şi a unei burse, nu-mi aduc aminte cu claritate, având posibilitatea de a se căsători exact cu bărbatul pe care credea că îl doreşte şi totuşi……..
         Mi-am amintit azi de carte întâmplător, de altfel mi-a luat ceva timp să identific unde  citisem scena în care o femeie îşi aruncă hainele scumpe pe care îşi cheltuise o bună parte din economii de la etajul unui hotel deasupra unui New York cenuşiu şi indiferent. La vremea la care citeam cartea nu prea am înţeles de ce făcea asta, nu am „citit” dincolo de haine renunţarea pe rând la fiecare din visele pe care le avusese, la fiecare obiectiv atins sau neatins şi devenit vid.
Azi am avut revelaţia că gestul în sine este o sinucidere sublimată, că probabil aceeaşi oboseală, aceeaşi lipsă de înţelegere faţă de importanţa pe care i-o dăduse anterior şi acelaşi dezinteres îl manifestă pentru viaţa sa omul care se aruncă pe sine de la etajul unei clădiri deasupra unei lumi cenuşii şi indiferente.
        Şi cu ocazia asta am înţeles şi nota de fals care mă chinuise atunci când am citit cartea. Aparenta însănătoşire, lipsa de claritate care dă impresia la finalul cărţii că Esther s-a recuperat. Aşa cum avea să demonstreze autoarea finalurile fericite nu există în realitate şi „ce-ai omorât omorât rămâne” indiferent că e vorba de oameni sau vise.
Dar nu mă crede pe cuvânt, citș te-o şi tu 

Memoriile unei gheise


      M-am întâlnit cu cartea asta în vacanţă, la plajă, când ar fi trebuit să mă ocupe bronzul personal. Despre cum e scrisă nu ştiu dacă pot spune multe. Decât că mi-a plăcut deşi nu mă dau în vânt după cărţile la persoana I.
       Sincer nu pot face referiri la stil, cartea asta mi s-a deschis sub ochi vizual, am citit-o dar creierul meu e convins că a văzut-o, fără a fi influenţat de filmul inspirat din ea (între noi fie spus, filmul nu m-a impresionat).
      Dacă ar fi să o compar cu ceva atunci aş zice că e un chimono, aşa cum sunt multe descrise, o ţesătură delicată de mătase un voal întins în lumină în care deşi vezi culorile materialului întrezăreşti formele din spatele lui.
        De ce ar trebui citită?
       Pentru că redă parfumul unei epoci. Nu am nici o îndoială că Arthur Golden a făcut cercetări serioase din punct de vedere istoric al perioadei respective chiar dacă Mineko Iwasaki nu a fost de acord cu lumea gheişelor văzută de el. Pentru că te lasă să vezi cum prin mâna unor femei treceau sume fabuloase. Pentru că te duce în spatele frumuseţii aparente, în inima a ceea ce era ascuns, secret, de nedezvăluit.
       Aşa cum apare din Memoriile unei gheişe  Gyon-ul, cartierul gheişelor e mai mult decât un muzeu al artei care se mişcă, e un nod economic şi diplomatic, e o lume în sine în care legăturile sunt făcute şi desfăcute în baza unor calcule de cele mai multe ori de nedescoperit de ochii unui străin.
        Şi totuşi în toate aceste desene complicate ale relaţiilor sociale, în tot valmeşul celui de al doilea război mondial, în toată intriga economică în care poezia gheişelor se traduce în yeni, cartea ar trebui citită şi de romantici.
         O categorie aparte a romanticilor, cei care au „gustat” acea dragoste aflată la limita obsesiei, care te obligă să pui un pas înaintea altuia şi să mergi prin viaţă. Dacă nu ai trecut niciodată printr-un moment în care să te gândeşti că viaţa e supraevaluată  şi totuşi să întorci spatele multiplelor forme de „dispariţie” pentru simplu motiv că poate mâine, în vreme ce vei duce povara propriei vieţi poate îl/ o vei vedea atunci nu vei înţelege cum cineva îţi poate lega inima şi viitorul într-o batistă în aşteptarea infinită a unui singur om.
        Şi să ne înţelegem ceea ce te face să mergi mai departe nu este gândul că va fi cu tine până la final sau că i-ai tulbura lumea cu plecarea ta. Nu, numai simplul fapt că  va trece pe lângă tine, că undă uşoară de parfum te va atinge, că poate vei vedea un zâmbet destinat altcuiva dar zâmbetul lui/ei.
     Dacă nu poţi accepta ideea că unica şi infinita dragoste a vieţii tale se poate naşte dintr-un surâs întâmplător, o privire fugară sau un cornet de gheaţă cu sirop te va ului ideea că o femeie poate face eforturi uriaşe vreme de mai bine de 15 ani în urmărirea unui vis.
        Poate este un concept specific Asiei acest soi de iubire fără neapărata nevoie a stăpânirii obiectului ei, acest fel de a te dărui în totalitate fără a aştepta o reciprocitate la un nivel sau altul. Poate este numai un mod de a fi al gheişelor care au fost crescute în ideea acceptării că obiectul adoraţiei lor va aparţine permanent mai multor lumi şi că lor le va reveni numai o parte infinitezimală.
         Oricum cartea mi-a amintit de un film Frumoasa Veneţiană în care problema este privită din punctul de vedere european, curtezana fiind la rândul ei o gheişă, o operă de artă în mişcare, o artistă dar una în ale cărei servicii sunt incluse şi cele sexuale. Cumva comparaţia între cele două  mi-a dat sentimentul că faţă de japonezi noi, europenii, suntem un fel de generaţie fast food care înglobăm mai multe concepte în unul singur, care nu am avut şi nici nu avem timpul să facem distincţii şi să citim nuanţe.
         Dar asta mă îndepărtează deja de subiectul cărţii aşa că o las pe altă dată, daca o vreti si voi o gasiti aici