miercuri, 25 aprilie 2012

Clopotul de sticla


Când am citit Clopotul de sticlă eram tânără, în multe feluri tânără. Atunci ştiu că am etichetat-o drept amară şi am fost cumva neconvinsă, simţeam o notă de fals pe care nu o puteam lega de nimic.
       Nu era stilul, îmi plăcea cum e scrisă şi nici ideea şi totuşi era ceva care îmi scăpa şi mă făcea să mă îndoiesc şi care multă vreme mi-a scăpat.
              Cartea în sine nu mi-o amintesc aşa cum ar trebui pentru o recenzie, dacă aş vrea să o citesc azi nici nu aş şti unde este în casă, îmi amintesc vag că eroina se numea Esther Greenwood şi asta numai pentru ironia cuprinsă în nume. Cum să numeşti personajul unei depresive cu tendinţe suicidale  pornind de la ideea de stea şi lemn înverzit adică strălucire şi viaţă?
        Este povestea începutului unei depresii aparent din senin, desfăşurarea ei, lungul periplu în căutarea vindecării şi o oarecare reuşită în acest sens.
       Ca să o traduc al nivel de semnificaţii, aşa cum o văd azi este o carte despre moarte, moartea unor visuri, moartea unor tipare, a unor obişnuinţe şi a unui suflet. Depresia este declanşată nu atât de reminiscenţele relaţiei cu tatăl cât de o înţelegere a lipsei de conţinut a tiparelor în care se străduia să se  încadreze.
     Totul pare să meargă în favoarea ei, elevă eminentă, câştigătoare a unui post temporar la o revistă din New York şi parcă şi a unei burse, nu-mi aduc aminte cu claritate, având posibilitatea de a se căsători exact cu bărbatul pe care credea că îl doreşte şi totuşi……..
         Mi-am amintit azi de carte întâmplător, de altfel mi-a luat ceva timp să identific unde  citisem scena în care o femeie îşi aruncă hainele scumpe pe care îşi cheltuise o bună parte din economii de la etajul unui hotel deasupra unui New York cenuşiu şi indiferent. La vremea la care citeam cartea nu prea am înţeles de ce făcea asta, nu am „citit” dincolo de haine renunţarea pe rând la fiecare din visele pe care le avusese, la fiecare obiectiv atins sau neatins şi devenit vid.
Azi am avut revelaţia că gestul în sine este o sinucidere sublimată, că probabil aceeaşi oboseală, aceeaşi lipsă de înţelegere faţă de importanţa pe care i-o dăduse anterior şi acelaşi dezinteres îl manifestă pentru viaţa sa omul care se aruncă pe sine de la etajul unei clădiri deasupra unei lumi cenuşii şi indiferente.
        Şi cu ocazia asta am înţeles şi nota de fals care mă chinuise atunci când am citit cartea. Aparenta însănătoşire, lipsa de claritate care dă impresia la finalul cărţii că Esther s-a recuperat. Aşa cum avea să demonstreze autoarea finalurile fericite nu există în realitate şi „ce-ai omorât omorât rămâne” indiferent că e vorba de oameni sau vise.
Dar nu mă crede pe cuvânt, citeşte-o şi tu 
      

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Da-ti cu parerea ca e gratis