miercuri, 25 aprilie 2012

panza de paianjen


         So, cartea asta am ajuns s-o citesc în urma unei afaceri complicate. Şedeam io aşe ca tăt românul cu ochii în monitor într-o seară, când cineva, nu dau nume, s-a trezit că-i cumpărase o prietenă „Pânza de păianjen”, pe care era musai s-o citească şi adică, de ce s-o citească numai el?
      Aşa că brusc mobilizată de promisiunea că vom face schimb de păreri, a doua zi pe când dimineaţa era crudă încă, mi-am achiziţionat volumul cu pricina şi am atacat frontal
     Poate am plecat de acasă cu prejudecăţile la mine, citisem Genţiane de Cella Serghi şi nu-mi plăcuse. Aşa că nu mă aşteptam să-mi placă nici Pânza de păianjen. Şi am avut dreptate.
     Este o carte pe care ar fi bine să o citeşti până pe la 17 ani. Maxim! Altfel nu o să înţelegi în ruptul capului cum de poţi trăi în tragedia greacă, cum te poţi îndrăgosti până la punctul de a pleca în lume de un om pe care nu-l cunoşti, despre care nu ştii nimic şi pe care l-ai văzut câteva zile, înconjurat de tăceri şi singurătăţi.
      La vârsta aia ţi se va părea complet logic să te îndrăgosteşti şi să suferi după un „biet Pierrot” cu ochi trişti şi păr cânepiu, vânat de batalioane de femei de toate vârstele.
       Dacă o citeşti mai târziu s-ar putea să te plictisească încercarea de a justifica o aventură mai târzie prin fantoma aceluiaşi Pierrot. S-ar putea să te uluiască sau să te alarmeze modul în care o femeie poate arunca în vânt cu o singură mişcare a încheieturii siguranţa viitorului şi munca din trecut numai pentru a fugi la mare, la munte, nu contează, oriunde îţi este iubitul pentru a-l supraveghea, pentru a-l împiedica  să fie liber lângă o altă femeie.
      De aici depinde deja cine eşti, poate o vei compătimi, poate o vei trimite dracului imaginându-i cum poate sta pe plajă ore întregi pentru a le păzi lui şi celeilalte hainele, numai pentru că ştie că se vor întoarce acolo, cum poate ocoli la nesfârşit o localitate pentru cele trei secunde în care drumurile li se intersectează sau cum poate privi cu ochii insomniei tavanul în vreme ce urechile pândesc   mişcările „lor” în camera de alături.
      Pentru cine a trecut prin experienţa stagiului cartea are o aromă de amintire personală în ce priveşte grefele aglomerate şi îngheţate ale tribunalelor, autobuzul cu care mergeai pe un frig năpraznic să iei al 8 dimineaţa termenele pentru Maestrul care la ora aia îşi bea comod cafeaua în papuci şi halat lângă soba caldă de acasă.
        Ce nu am putut înţelege este nuanţa de agasare cu care priveşte lumea respectivă. Nimeni nu stă cu pistolul lângă tine să te oblige să intri într-un barou, o faci singur, din proprie voinţă.
       Unul din puţinele tablouri reuşite este scena morţii tatălui Dianei, veridică, nefiltrată, poate descrisă aşa cum a trăit-o sau a văzut-o la cineva apropiat autoarea, este una dintre părţile cărţii în care se mulţumeşte să povestească fără a mai adăuga propriile judecăţi şi bine face.
       În ansamblu, aşa cum s-a întâmplat şi cu Genţiane, cartea mi-a lăsat o nuanţă de fals, de contrafăcut. Mi-a amintit de ciocolata  rusească  de după revoluţie, care îţi lăsa pe cerul gurii senzaţia unei pelicule groase de margarină de calitate îndoielnică.
       Iniţial mi-am spus că nota de fals pe care o accentuează finalul se poate datora epocii comuniste, dar cartea a apărut în anul 1938, ca atare motivaţia e străină. Poate că în cuprinsul cărţii reuşeşte descrieri interesante ale locurilor, poate creionează puternic două - trei personaje, dar…………
       Nu cred că o femeie care a plecat de pe treptele universităţii renunţând la un examen care o putea costa cariera, pentru că nu putea suporta ideea de a fi departe de obiectul obsesiei sale, nu cred că-l pot numi altfel,  o femeie care se condamnă pe sine şi familia sa la foame, preferând să-şi schimbe gazda pentru a o supraveghea pe „cealaltă”, care renunţă la un mariaj şi la ceva vise, se poate schimba vreodată în atât în cât să spună „În timpul acesta s-au chinuit oameni în închisori pentru idei generoase, pentru o lume descătuşată de umilinţe şi nevoi. S-a muncit în uzine, în laboratoare, în spitale, zi şi noapte, pentru a se înainta cu o fracţiune în necuprinsul vieţii” şi pentru asta să renunţe la viaţa socială pe care o avea înainte, la vechile iubiri şi promisiunea altora noi.
       Iar finalul acesta  hei-rup-ist care nu se potriveşte în nici un fel cu personajul descris în restul cărţii este cel care îţi lasă senzaţia de dezamăgire după ce ai închis cartea.
     


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Da-ti cu parerea ca e gratis