Think happy thoughts

Nu e un secret că îmi place tanti Esther Hicks, mno poate e nebună cu credinţa ei într-o inteligenţă colectivă, poate suntem noi nebuni cu lipsa noastră de credinţă. Ăsta este un aspect irelevant, ce contează este  mesajul ei, pe care l-am întlnit de zeci de ori, în multe locuri dar continuăm să îl ignorăm, nu am idei de ce.

Când eram mică nu am citit Peter Pan, ai mei nu credeau în literatura universală şi nici cartea nu a fost editată la vreun moment potrivit îmi imaginez, altfel mi-ar fi cumpărat-o by default. Când am crescut nu mi-am luat-o singură pentru că m-am gândit să aştept să o citesc copilului. Care s-a încăpăţânat să nu apară încă. Cumva m-am strecurat până aici fără să fi citit cartea asta, dar idei din ea au ajuns totuşi la mine.

Vă amintiţi cum se zboară? Pe bază de gânduri fericite, ele te ridică în vreme ce gândurile nefericte de coboară.

Am citit însă Harry Potter şi povestea dementorilor. Nu o dată am zis că asta nu e neapărat o carte pentru copii, dementorii există şi în lumea reală, sigur nu îi poţi recunoaste după siluetele înalte învăluite în pelerine cu glugi şi nici după mâinile lor descărnate, dar recunoaşteţi există oameni în jurul cărora vă e frig, există oameni care te fac să te gândeşti numai la lucrurile triste din viaţa ta sau istoria umanităţii dacă tu nu ai.

Cum scapi de dementori? Bine, trebuie să ai o baghetă şi să zici „Expecto Partonum”, vrăjitorii sunt prezentaţi aşa mai complicat să pară că nu îi vedem zilnic în diverse ocazii, dar bagheta şi cuvintele nu fac nimic fără amintirile fericite, cea mai fericită amintire din sufletul tău, una care să te facă să străluceşti de bucurie.

Hai să fac o treabă pe care de regulă o ocolesc pentru că eu şi Dumenezeu avem o relaţie mai neconformă regulilor bisericii şi să îi bag şi pe creştini in trreaba asta şi anume Epistola către Filipeni „câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă fie gândul”  

Cum spune tanti Esther că ar trebui să ne trăim viaţa? Gândind gânduri vesele, imaginându-ne mereu scenariul pozitiv, luând în consideraţie numai varianta în care lucrurile ne merg de minune şi suntem fericiţi.

Nu mă gândesc să mă apuc de treaba asta pentru un an întreg, mi se pare un angajament prea mare în momentul acesta şi presiunea ar putea să mă deturneze de la scopul meu, dar  pentru 2014 voi trăi fiecare zi la rândul ei sub deviza asta „Gândeşte lucruri care te fac fericită!” Şi om vedea ce se întâmplă de aici.

leapsa cu carti

Că tot nu prea am participat eu la aşa ceva, am luat-o pe asta de la Adelina că  era lista deschisă şi am zis să nu tragă corentul prin ea, prin listă adică, mai ales că era despre cărţi

1.     Prima mea amintire cu mine citind.

Prima mea mea amintire citind nu e cu o carte, e o chestie complicată, având în vedere că Madre, cu care urma să învăţ primele 4 clase s-a opus ideii ca ploada să înveţe să citească pe cont prorpiu. Aşa că a trebuit să mă descurc, aveam un ziar şi un abecedar, unul furat să ne înţelegem despre care mama nu ştia. Când ea lipsea de acasă o alergam pe bunică-mea cu abecedarul să-mi spună cum le cheamă pe litere, când venea mama lecturam pe sărite ziarul în ideea că oricum nu am cum să citesc direct ziare.

2.     Prima carte pe care am citit-o si recitit-o.

Am recitit multe cărţi. Printre altele pentru că m-am grăbit, prima e Anna Karenina pe care am citit-o prea devreme şi nu am priceput-o, a trebuit să o reiau ceva ani mai târziu când gustasem şi din viaă şi din moarte ca să pricep ce a vrut rusul să zică.

3.     O carte pe care fiecare copil ar trebui s-o citeasca.

O carte indiferent care îi place şi apoi o alta şi tot aşa, copii ar trebui să citească punct. Filmele după cartea cu pricina nu sunt acelaşi lucru. Daca e musai sa spun una Marea trolilor de Nancy Farmer

      4. Locul preferat de citit.

Oriunde, mai putin maşini în mers, îmi amplifică răul de mişcare.

    5.Accesorii obligatorii in timpul lecturii.

Eu si cartea dar cred că suntem principale nu accesorii

6.     Numarul cartilor de pe lista mea de lecturi viitoare.

Pana la infinit şi înapoi, nu am liste, plus că în ultima vreme citesc mult cărţile din capul meu

7.     Ultima carte pe care am primit-o sau cumparat-o.

Harry Potter şi prinţul semipur, asta e îmi plac cărţile din seria asta şi vreau să le citesc şi în română

         8.O carte care mi-a schimbat viata intr-un fel.

La Medeleni care m-a schimbat în multe feluri, în primul rând că m-am străduit mult când eram mică să capăt ceva din veselia Olguţei, în al doilea că de pe la 9 ani când am citit-o mi-a trebuit musai să fiu avocat şi nimic nu m-a mai putut întoarce de pe calea asta

       9.O carte care-mi place dar care pare sa nu-i placa nimanui.

         Nu am idei ce nu le place altora din ce citesc eu, încă mai citesc romane siropose aş paria că ele fie nu le plac celorlalţi, fie vor fi nominalizat ca „lecturi nesuferite” că deh telectuali suntem cum naiba să citim noi aşa ceva.

10. O carte care nu-mi place dar pe care lumea pare s-o aprecieze.

Sadoveanu, singurul autor care m-a adormit înainte de 10 pagini.

11. O carte care ma intimideaza.

Nu mă intimidează nici o carte, există însă multe tratate de chimie să zicem pe care nu văd de ce le-aş citi

12. Trei dintre scriitori mei preferati.

Mamă câtă lista ar fi aici, nu mă pot limita la 3, nu mă pot limita la nici un număr

Mno aşe acum se cheamă că mi-s intelectuală nu? Doar citesc cărţi:P 

Eu m-am nascut sa..........

Că tot stăm şi ne întrebăm de ce merg toate anapoda în ţara asta. Una dintre cauze se află acasă în relaţia pe care o avem cu copii noştri, în faptul că îi înregimentăm într-un sistem de educaţie care nu face diferenţe, care nu le caută şi evident nici stimulează capacităţile.

         Frumuseţea oamenilor constă în unicitatea lor, în faptul că nu suntem doi al fel şi nu ne plac aceleaşi lucruri cu aceeaşi intensitate. Suntem unici şi minunaţi fiecare în felul nostru dar încearcă să     explici la şcoală că pe tine te doare în başcheţi ca capacitatea copilului tău de a reţine pagini de logaritmi naturali şi  de a rezolva integrale.

         La şcoală toţi trebuie să înmagazinăm cât mai multe informaţii inutile, să fim notaţi pentru reuşita isprăvii ăsteia şi să ne luptăm cu corigenţe şi medii mici dacă nu ne iese sau dacă pur şi simplu nu ne interesează suficient încât să dezvoltăm vreun ulcer în clasa  zecea.

         Copii sunt destul de chinuiţi pe la noi. Se trezesc dimineaţa, merg la şcoală şi la întoarcere au de făcut kilometri de teme, fiecare profesor se comportă de parcă materia lui va salva omenirea şi nici unul nu face o diferenţiere, poate are în clasă vreun pasionat pentru care temele alea sunt floare la ureche, poate are doi cu care ar trebui să muncească mai mult, pe care ar trebui să îi împingă de la spate, să îi stimuleze dar ar trebui să lase lucrurile la nivel mediu cu ceilalţi.

         Mi-aduc aminte de perioada liceului, aveam un coleg genial în fizică şi unul genial în chimie, credeţi că oamenii ăştia puteau să studieze cât ar fi vrut în domeniile cu pricina? Nope, pentru că toată ziua toceau nişte comentarii la română şi trăgeam de ei cât puteam la teze şi lucrări să nu rămână corigenţi. Nu că ar fi refuzat să înveţe pur şi simplu nu se lipea de ei deşi munceau de 5 ori mai mult ca mine la literatură.

         Avem o tradiţie de ignorare a vocaţiei, nici măcar nu ne obosim să o căutăm, ne privim bebeluşii rozalii în leagăne şi visăm ce mari doctori, avocaţi sau profesori or să devină. Am văzut părinţi radiind că le-a intrat odrasla la facultate dar încă nu am văzut unul pleznind de fericire că s-a decis copilul să fie croitor sau cofetar sau strungar.

         Mno dar poate aşa e el fericit, poate atunci când intră în bucătărie timpul se opreşte în loc şi ar amesteca la bezele o viaţă fără să i se pară că e greu, trist sau inutil.

         Ar trebui să fim fericiţi când mergem la lucru, ar trebui să plecăm de acasă cu o stare de dimineaţa Crăciunului aşteptând să vedem ce ne aduce ziua aia bun.

         Dar nu suntem, pentru că ne alegem munca fără să dăm atenţie detaliului acesta, ne alegem muncă în ideea de a fi domni, de a avea bani sau titluri sau recunoaştere. Dacă faci cele mai bune prăjituri din lume, dacă îţi pui sufletul şi un strop de fericire în bezea ai mai multe şanse să devii un succes decât dacă  ţi-ai reprimat pornirea spre dulciuri şi ai ales să patrulezi prin spitale într-un halat alb, încruntându-te la pacienţi şi interesându-te foarte puţin spre deloc ce se întâmplă cu ei.

         Dacă ţi-ai ales drumul în viaţă întrebându-te ce este sigur şi nu ce îţi place să faci ţi-ai garantat o viaţă de nefericire.

         Câte profesoare avem din cauza raţionamentului : e o meserie curată, potrivită pentru o fată, de „doamnă”? Şi câte din ele sunt în stare să înveţe un copil ceva? Efectiv să îl înveţe nu să îl oblige să înmagazineze nişte noţiuni, nu să numere zilele până la pensie, nu să ciuntească draconic notele pentru că dacă ea e nefericită de ce ar fi altul fericit?

         Câţi preoţi avem pentru că s-au trezit într-o dimineaţă cu convingerea că Dumnezeu există şi ei nu pot trăi o zi fără să lucreze pentru el şi câţi pentru că nah popa nu moare de foame niciodată şi oricum or să îţi dea o parohie pe undeva, oamenii se botează, se căsătoresc şi se înmormântează deci nu ai cum să şomezi?

         Cred că şi asta e una din cauzele pentru care avem toate sistemele pe butuci, fiecare din el geme de oameni care ar trebui să fie în cu totul  alte părţi dar părinţii au avut puterea să îi împingă de la spate în direcţii greşite .

         

Urma de cerc

La început îmi atrăsese atenţia violent, în fiecare clipă, indiferent ce aş fi făcut ochii mei fugeau spre ea. Era un  sfârşit de septembrie cu miros de frunze umede şi moarte care va să vie. Şi  eu o vedeam tot timpul.

         Uneori noaptea între vis şi trezire, în întuneric când ochii nu o puteau ţine sub observaţie degetele mâinii drepte o căutau febril şi o simţeau acolo cu tristeţe.

         La început mă simţeam mică şi singură când o vedeam, îmi aducea aminte de toate relele ca o cutei a Pandorei, o vedeam şi simţeam în gură fierea trădării şi în ochii caldul sărat al lacrimilor. O uram pentru că era simbolul clar al eşecului meu, mie nu îmi reuşise ceva, nu conta că mai trecuseră şi alte personaje prin poveste, prea multe altele. Era vina mea, imperfecţiunea mea şi mi-aş fi dorit să o ascund, să nu se mai lăfăie acolo albă în văzul tuturor.

         Prin noiembrie era tot acolo, o vedeam în continuare dar nu atât de des, învăţasem să văd viaţa pe lângă ea, eram la reabilitare învăţam să zâmbesc aşa cum victimele traumatismelor grave învaţă să meargă. Şi era la fel de greu dar nu mă lăsam, de câte ori o vedeam priveam în altă parte şi îmi smulgeam un zâmbet din riduri ale sufletului pe care nici nu ştiam când le dobândisem.

         Iarna a trecut greu când voiam să îmi încălzesc mâinile venite din gerul de ianuarie. Deşi nu m-a bucurat niciodată răul altuia m-am bucurat când am văzut-o slăbind. Visam să se subţieze până al trecerea în neant, să particip la o frumoasă înmormântare şi să îi arunc bulgărele acela de pământ pe capacul sicriului, să îl aud lovindu-se înfundat şi să ştiu că am scăpat pentru totdeauna.

         Apoi a venit primăvara m-am risipit în floarea cireşilor şi albastrul cerului m-am pregătit să mă întâlnesc cu marea şi am lenevit o vară întreagă pe un chaise longue ascultând valurile, sărându-mă cu briza şi întinzându-mă la soare ca un pisic după ce a dormit pe pervaz.

         Într-o zi  mi-am privit mâna şi nu mai era. Urma de cerc subţire de piele albă ascunsă 10 ani sub o verighetă pe care nu o scoteam nici când dormeam se estompase, degetul meu era în totalitate auriu, numai sufletul poartă încă umbra de cerc al unei iubiri trădate.

         Au mai psilunit despre urme de cerc toti cei de aici

         

Leacuri

Când îşi plimbă luna raza peste fiinta-mi obosită,
Când cu razele de soare ziua nouă mă ridică,
De mi-e frig sau sunt văpaie, de mi-e drag sau mi-e urât
Când înscriu în josul foii un "Sfârşit" şi-un "Început",
De îmi este lumea scoică sau mi-e spărgător de vise,
Când îmi fură alţii totul sau primesc cele promise,
Când mi-e iarnă sau mi-e vară, când mi-e rouă sau mi-e vânt
Mă retrag tăcut din toate câte sunt pe ăst pământ
Şi în colţul meu de-odaie îmi aplic pe suflet leac
Cel mai bun pentru tristeţea inerentă ăstui veac
Din oglinda fermencată ce-am furat-o din poveşti
Îmi şoptesc un "Nu contează, Eu te plac aşa cum eşti"


Ceilalţi psilunatici sunt aici 

De toamna

A venit toamna? Frunzele copacilor din faţa ferestrei sunt încremenite şi totuşi le aud foşnetul. Nu, nu sunt ele, e sunetul ireal al clipelor mele zgribulite sub vântul rece al gândului. Le simt alergându-mi bezmetic prin întreaga fiinţă, căutând ceva de mult pierdut, de mult uitat, căruia încă îi mai intuiesc contururile,  ca unuia din cuvintele care ţi se plimbă îndărătnic pe limbă refuzând să se lase cuprins în litere şi redat lumii.

         Ce caută? Ce am pierdut puţin câte puţin de-a lungul drumului astfel încât să nici nu bag de seamă, să nu îi păstrez măcar o fotografie într-un album îngălbenit de timp?

         Mintea mea, nomadă prin lumea poveştilor, a uitat să ţină socoteală şi clipelor de nevisare şi nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu mine in timp ce ea  broda cu ac de  argint doimea perfectă de care furia zeilor m-a rupt la începutul timpurilor.

         Ştiu că nu are habar  ce  am pierdut, se limitează să emită opinii, lumea a trecut pe lângă noi în tot timpul acesta fără să o băgăm de seamă. Sau poate noi am trecut pe lângă ea? Dacă ne-am fi obosit să trecem prin lume cu ochii larg deschişi probabil am fi ştiut unde am rătăcit detaliul acela miniatural al cărui nume ne scapă şi pe care îl presimt totuşi important.

         Mi-amintesc începuturile, vremea când credeam că fericirea fecundează fiecare vis făcând să se nască lumi minunate , când eram încă împresurată de muze şi îmi vedeam viitorul întinzându-se în şapte zări şi peste şapte mări, când m-am avântat peste fiecare hotar şi am plătit necondiţionat  în fiecare vama ce am trecut-o.

Mi-am lăsat bucăţi de suflet peste tot şi în vama iubirii şi în a urii şi în a dorului şi a milosteniei, nici nu e de mirare ca acum am un loc gol în care gândurile îmi învârtejesc viaţa. Acolo îmi ţineam sufletul şi credeam că e inepuizabil. Îmi strâng mai bine şalul în jur, frunzele copacilor sunt tot încremenite poleite de un soare blând, e frig numai în mine. Mi-a venit toamna

Restul duzinarilor sunt aici 

Palatul Jean Mihail

A venit toamna sau cel puţin se pregăteşte temeinic cu ploi din ce în ce mai lungi. A trecut vremea plimbărilor prin grădinile târgului aşa că dacă ajungi în Craiova pe timp ploios fă-ţi timp să vezi Palatul Jean Mihail

Poate îl vei regăsi ca Muzeul de Artă pentru că din 1954 are rolul acesta, dar noi acasă aşa îl ştim Palatul Jean Mihail. E o bucată dantelată de istorie amplasată în buricul târgului în spatele Primăriei şi al 2 paşi de kilometru 0 aşa că nu e greu de găsit.

Este una din construcţiile care pe străzile Romei sau Madridului te-ar face să suspini discret în faţa stilului din late părţi şi pe lângă care noi, trecem zilnic ignorând-o.

Şi totuşi aici s-a scris istorie  la sfârşitul verii anului 1940 la palat au avit loc tratativele româno-bulgare în urma cărora,la 7 septembrie, ţara noastră a cedar Bulgariei Cadrilaterul.

Spre deosebire de alte clădiri care poartă plăcuţe ce amintesc de personalităţile ce le-au trecut pragul faţada palatului nu e tulburată cu aşa ceva însă i-a găzduit de-a lungul timpului pe regele Carol I şi regina Elisabeta, apoi pe regele Ferdinand şi este locul din care Tito a condus operaţiunile de eliberare a Belgradului

Palatul a fost ridicat între anul 1900-1907 la cererea lui Constantin Mihail care ar fi fost al doilea în clasamentul Forbes pentru România din acele timpuri, secondându-l pe premierul GH Grigore Cantacuzino.

Şi-a dorit o reşedinţă corespunzătoare averii sale, amplasată în centru Craiovei şi a apelat la arhitectul curţii regale Paul Gottereau lucrările fiind supravegheate de arhitectul italian Constantino Cichi.

Dacă nu eşti pasionat de istorie atunci bucură-ţi ochii numai cu frumuseţea clădirii rezultate din colaborarea celor doi.

 Construit în stilul academismului francez, cu elemente arhitecturale ce aparţin barocului târziu, palatul este remarcabil atât prin bogata sa arhitectură exterioară ( ancadramentele ferestrelor, ornamentele faţadelor, lucrările de feronerie ale balcoanelor, patru coloane adosate etajului I, al corpului central decrosat, loggia centrală de pe faţada sudică a palatului, acoperişul mansardei), cât şi prin amenajările interioare ( scara de onoare din marmură de Carrara, candelabre din cristal de Murano, oglinzi veneţiene, stucatura în mare parte aurită, plafoane pictate sau din lemn sculptat, luminatoarele cu vitralii, pereţii tapisaţi cu mătase de Lyon).

Legenda spune, şi nouă ne plac legendele, că proprietarul a cerut regelui aprobarea să acopere palatul cu monede de aur şi că răspunsul ar fi fost afirmativ, dar ca monedele să fie aşezate în dungă. Constantin Mihail s-a mulţumit să acopere palatul cu ardezie, însă clădirea a fost dotată încă de la început cu instalaţie electrică şi încălzire centrală iar cu ocazia restaurării care încă se desfăşoară specialistii au facut o descoperire extraordinara. "Farfurioarele de sub becurile unui candelabru sunt din aur de 24 de carate"

Muzeul prezintă publicului colecţii de pictură universală ( şcoala olandeză, flamandă, franceză, italiană) şi românească (secolele XVI- XX, lucrări de Constantin Lecca, Theodor Aman, Ştefan Luchian, Nicolae Tonitza, ea mai amplă şi valoroasă colecţie de pictură şi grafică Ion Ţuculescu, ilustrând toate perioadele de creaţie ale artistului, din anii studiilor liceale până în ultimul an de viaţă. Tot aici vă puteţi întâlni cu Domnişoara Pogany alături de alte opere ale lui Constantin Brâncuşi.

Ar fi multe de povestit dar cuvintele şi fotografiile oricât de reuşite nu pot suplini o plimbare prin unul din palatele României şi o oră de răsfăţ între operele sale de artă

Duzina de cuvinte triste

          Azi a fost o zi frumoasă. Am ieşit la plimbare ca pe vremuri când eram cei mai buni prieteni. Mi-a zis să îl aştept aici, cred că s-a dus să îmi cumpere ceva. Ar trebui să ştie că nu am nevoie de jucărioarele alea pe care le tot văd la televizor, eu mă bucur când ne jucăm numai noi, amândoi. Sper numai să nu fi păţit ceva, era dimineaţă când mi-a zis să îl aştept şi uite a trecut şi ultimul tramvai. Aş vrea să ştiu că este bine, chiar dacă va trebui să îl mai aştept o vreme.

         Mi-e un pic teamă, de ceva vreme îmi dau târcoale doi indivizi dubioşi, eu am stat cuminte să nu le atrag atenţia dar chiar nu îmi place cum arată tipii ăştia şi miros a alcool, niciodată nu mi-au plăcut oamenii care beau atât de mult. De ce beau oamenii de fapt? E ca şi cum în licoarea aia care li se urcă la cap ar avea asigurată o doză de uitare. Săracii de ei,  au atâta nevoie de fericire încât se mint aşa cu uitarea, n-au pic de doxă dacă stai să te gândeşti bine.

         Stai un pic ceva nu e în regulă, ultimul lucru pe care mi-l amintesc este că îl aşteptam în staţia de tramvai şi era seară şi uite acum e dimineaţă şi sunt închis. Şi erau şi doi tipi beţi acolo, de fapt îmi simt capul greu de parcă aş fi băut şi eu. De ce m-au închis? Ce am făcut?

         Aud cum discută de cealaltă parte a uşii, ca pana acum ar fi trebuit sa vina cineva după mine. Normal că ar fi venit dar de unde să ştie că m-ai adus aici în încăperea asta cu lanţuri prinse în şurub? 

         Încă n-a venit, mi-e un pic foame şi foarte sete, cred că sunt la puşcărie. Ce am făcut totuşi în noaptea pe care nu mi-o amintesc? Oamenii ajung aici pentru înşelăciune sau furt sau crimă. Dar nu am facut nimic din astea si nu ţin minte să mă fi judecat, mai am timp, ştiu eu că întâi trebuie organizat un proces, să se dovedească dacă am greşit cu ceva. Pentru mine nu s-a dat nici un verdict şi sigur va veni să mă ia acasă.

         Uite, a venit îi aud paşii. Nu, a fost o iluzie, cred că de la sete am început să aud lucruri care nu sunt,  „balta cea veche—sunetul unei broaște  sărind în apă„ deci asta voia sa zică Basho prin haiku.

         Nu ştiu de când sunt aici, oriunde o fi aici, m-au scos din camera aia şi m-au dus în alta cu lumină puternică, am încercat să le spun că mi-e sete dar cred că nu m-au înţeles, cineva a venit cu o seringă şi mi-a făcut o injecţie, mi-e somn, sunt atât de obosit încât aproape aş bea şi o drăcie din aia neagră din care bea el, cafea columbiană, pentru că dacă adorm nu o să mă mai găsească niciodată şi nu se va putea descurca fără un căţel care să aibă grijă de el.

         Asta a fost duzina mea de cuvinte, restul sunt in tabel la Psi

Hobbitul

Că iar m-am lenevit la categoria cărţi. Mă gândisem să vă scriu despre Hobbit-ul lui JRR Tolkien, dap am reuşit s-o citesc, poate o să văd şi filmul.

Dar parcă aş putea să vă spun ceva ce nu ştiţi despre carte pe care să nu-l bănuiţi dacă aţi citit Stăpânul Inelelor sau dacă aţi văzut filmele. Este clar că lui Tolkien îi sunt dragi hobbiţii, până şi eu m-am muta în comutat dacă aş avea posibilitatea şi m-aş purta ca un hobbit veritabil, aventurile nu sunt pentru mine.

Este o poveste ca toate poveştile adică o poţi citi la ce nivel vrei sau poţi tu, o poţi vedea ca un copil - căutarea unei comori sau o poţi privi ca un matur analitic - o călătorie iniţiatică în cursul căreia domnul Bilbo Baggins îşi recuperează, chiar mai mult decât îi trebuie, latura Took a personalităţii.

E o carte în care presimţi nostalgia din Stăpânul Inelelor, o aventură în urma căreia este posibil să îţi regăseşti lumea şi să trăieşti fericit în ea pe mai departe, care nu îţi modifică fiecare fibră a sufletului făcându-l incompatibil cu viaţa de dinainte.

Aşa că m-am gândit să schimb stilul la recenzii de data asta şi să vă las câteva citate care mie mi-au plăcut de prin carte.

„ – Cum adică? spuse. Îmi urezi o dimineaţă bună, sau vrei să spui că dimineaţa e bună, fie că vreau eu sau nu; sau vrei să spui că te simţi bine azi, de dimineaţă; sau că e o dimineaţă care te face să vrei să fii bun?”

„E ciudat, dar lucrurile plăcute şi zilele fericite se povestesc într-o clipă şi nu prea merită să asculţi vorbindu-se despre ele; pe când lucrurile care te supără, care sunt pasionante sau te înspăimântă pot alcătui o poveste bună sau, în orice caz, cer oarecare timp pentru a fi povestite.”

„Dacă vrei să găseşti ceva, cel  mai bun lucru e să-l cauţi ( sau cel puţin aşa le-a spus Thorin piticilor celor tineri). Sigur că, de obicei, dacă te apuci să cauţi ceva, găseşti, dar nu întotdeauna tocmai ce-ai căutat.”

„Să nu râzi niciodată de dragonii vii, prostule! îşi  spuse; mai târziu asta deveni una din zicalele lui favorite, transformându-se  apoi în proverb. „Eşti departe de sfârşitul aventurii”, adăuga el, ceea ce era, de asemenea, foarte adevărat.”

„Dacă ar fi mai mulţi care să preţuiască mâncarea şi cântecul, şi veselia mai presus de comori şi de aur, lumea ar fi mai fericită. ”

„Era cât se poate de mulţumit; şi şuieratul apei în ceainicul de pe vatră a rămas , pentru el, muzica  cea mai dulce, mai dulce chiar decât fusese în zilele liniştite dinaintea Petrecerii Neaşteptate”
Pentru mai mult cartea va asteapta aici 

Tanta, Gogu si casatoria

Ştiu că vă era dor de Tanţa şi Gogu şi mai ştiu şi că povestea lor nu se desfăşoară cursiv temporal dar nah până şi tata lu’ Jocul Tronurilor mai încurcă liniile temporale, ce pretenţii poţi avea de la mine?

Vorbeam azi cu un prietenă ( n-am greşit acordul, numa’ că omul  mi-e aşa prietenă că dacă mi-ar povesti că are sindrom premenstrual în loc să fac vreun şoc şi o groază, başca  să-i trag o poză pentru Cancan, i-aş recomanda leacurile care m-au scăpat pe mine de problemă), să revenim la oile noastre, vorbeam azi cu fiinţa în cauză şi am avut brusc o revelaţie din care rezultă că bărbaţii e mai raţionali decât femeile în ce priveşte căsătoria.

În timp ce ne povesteam reciproc epicele noastre vieţi  l-am auzit spunând că se însoară. Am făcut atac de panică logic, mă şi vedeam cu bugetul extenuat de o garderobă năucitoare, că la cât de mimoz e cred că musai la Hilton se organizează eventul. Cu gândul că rochia aia o s-o refolosesc probabil la căsătoria mea civilă, că nu-s eu genul care să poarte ceva o singură dată, m-am gândit într-un final să întreb cu cine.

Nuuuu, zice el, m-am decis numai să mă însor, nu am stabilit şi cu cine.

Ei bine în fraza asta stă ditamai diferenţa între modul în care bărbaţii şi femeile privesc instituţia căsătoriei.

Când se decide să se mărite Tanţa visează cai verzi pe pereţi şi pe Gogu călare pe un cal alb. Ideea de căsătorie se leagă în capul ei indisolubil de Gogu, el este de fapt raţiunea pentru  care s-a decis să facă pasul.  Căsătoria este pentru Tanţa o cale de a-şi asigura prezenţa permanentă a lui Gogu în viaţa ei, la bine şi la rău, în timpul anului şi în concediu, pe săptămână şi în week-end.  Fără Gogu care este desigur minunatul minunaţilor căsătoria nu are ar avea nici un farmec, aşa că ea, căsătoria, ca şi restul vieţii sunt planificate milimetric în jurul lui.

Uneori mă amuz când viitoarele mirese mă anunţă că nunta are temă tomnatecă sau primăvăratică, să fim serioase, nunta se desfăşoară în jurul lui Gogu, pentru că nici nu ţi-ai imagina ziua aia cu altcineva.

Şi aici greşim noi, pentru că nu căutăm un Gogu, vreau să zic un produs, care să ne satisfacă trebuinţele. Nu, noi ne imaginăm că acela pe care îl avem acasă, aşa idealizat cum îl vedem la ora aia este fix răspunsul Domnului la toate rugăciunile noastre şi ale neamului nostru.

Gogu procedează infinit mai bine, el întâi decide să se căsătorească, se gândeşte ce înseamnă asta, de regulă cineva care să aibă grijă de el la toate nivelurile şi după aia începe preselecţia pentru viitoarea soţie. El îşi identifică întâi trebuinţele, apoi Tanţele care ar putea satisface trebuinţele în cauză şi apoi alege cea mai bună ofertă.

Tanţa îşi alege întâi produsul şi pe urmă se întreabă dacă el îi satisface de fapt  trebuinţa. Ca şi cum în pragul iernii, deşi nu ai cizme şi  ţi-ai cumpăra sandale, pentru că sunt delicioase şi nu le poţi rezista. Hai ziceţi că nu ne cumpărăm sandale cu troianul la uşă pentru că sunt incredibil de frumoase sau cercei în loc de mâncare pentru că sclipesc frumos.

Cam tot de logica asta la achiziţie dăm dovadă şi în privinţa căsătoriei. Motiv pentru care vreo 2- 5 -7 ani mai târziu descoperim că Gogu nu este deloc ceea ce ne trebuie. El săracul aşa a fost de la început dar nah e logic că el e de vină că Tanţa l-a ales fără să se întrebe dacă se potriveşte prin viaţa ei.

De aia femeile divorţează din lipsă de comunicare sau de nepotrivire a viziunii asupra vieţii, ele nu au existat de la început dar Tanţa era convinsă fie că Gogu e minunat, fie că se va transforma în bărbatul din visurile ei odată cu apariţia hârtiei roz.  Adică la un moment dat Tanţa îţi dă seama că îi trebuia aragaz dar şi-a cumpărat frigider.

Bărbaţii sunt mai pragmatici, ei divorţează pentru că pe piaţă a apărut o Tanţa mai performantă sau care pur şi simplu le satisface trebuinţele mai bine decât cea pe care o au deja. Adică ei ştiu că le trebuie frigider, asta şi-au şi luat dar apare unul care consumă mai puţin şi face mai mult. Cum naiba să nu te repezi la upgrade?

Recunosc mai există şi bărbaţi care se căsătoresc aşa ca femeile, convinşi că au găsit-o pe Zâna Zânelor care le va face viaţa numai lapte şi miere, dar după părerea mea ăia sunt mult prea in touch cu latura lor feminină şi trebuie evitaţi, oricât de nasoală se poate dovedi căsătoria cu Gogu niciodată nu va fi la fel de rău ca atunci când te căsătoreşti cu altă Tanţă.

Dar mă rog, fiecare face ce vrea cu viaţa lui.

Duzina de cuvinte pentru Emma

            Tu,  fiica mea, nu exişti încă decât în sufletul meu, poate undeva departe sub pielea  mea albă  aleargă un strop din sângele tribului african care îşi serbează ziua naşterii atunci când  mama a avut primul gând despre ei.

Într-o dimineaţă senină de mai ţi-am întâlnit spiritul în parfumul crud al ierbii şi în albastrul înalt al cerului şi m-am îndrăgostit  iremediabil de tine.

Ştiu că tu vei şti mai multe decât mine, că mintea ta va cuprinde mai mult decât a mea, că te vei naşte cunoscând lucruri care mie mi-au luat o viaţă să le aflu dar totuşi îţi scriu sfaturi pentru când nu voi mai fi să îţi veghez paşii. Aşa sunt mamele.

Treci prin viaţă făcându-ţi prieteni, accepta prietenia ca  dogmă chiar dacă singura căreia te vei supune.  Împarte cu alţii bucuriile şi necazurile, lacrimile şi zâmbetele,  dăruieşte-le din viaţa ta şi primeşte din viaţa lor.

  Poate  avem undeva o jumătate perfectă care să ne întregească, dar mai avem şi un infinit de bucăţi de suflet răspândite în lume  fiecare având locul lui anume păstrat, regăseşte-le.

Caută iubirea. E minunată ca un dans care te lasă fără suflare, ca un foc de artificii într-o noapte senină dar nu te lipsi de prietenie,  este ca sărutul pe frunte care te apără împotriva viselor urâte.

            Unii  prieteni îţi vor fi aproape, cu ei vei împărţi pâinea şi vinul, alţii departe cu ei vei împărţi vise şi cuvinte. Şi fiecare din ei va fi important, chiar dacă nu ai să îi întâlneşti niciodată, chiar dacă faţa lor îţi va rămâne necunoscută pentru totdeauna. 

            Nu îţi alege prietenii după frumuseţea chipului care  îţi va bucura poate privirea o vreme,  caută-le sufletul, acolo îşi păstrează fiecare lumina, multă sau puţină câtă i-a fost hărăzită.

        Timpul nostru aici este limitat, nu-l irosi. Înconjoară-te de oameni lumină ca şi tine,  cu care să râzi, să plângi şi să dansezi în ploaie.

            Nu te îngropa în cuvinte încercând să defineşti sensul vieţii,  te-ai născut ştiindu-l, îţi pulsează în vene,  nu te îndepărta de el : trăieşte, iubeşte, iartă, ajută. Nici un om nu poate face mai mult de atât cu viaţa lui.

             Ceilalti care au scris in Duzina de cuvinte sunt in tabelul lui psi

             

Ploua

Plouă. Nu e o noutate. A plouat şi aseară în vreo două rânduri. Şi totuşi e o diferenţă de nuanţă. Ploaia de aseară a fost violentă, furtună de vară cu tunete şi fulgere, valuri de apă căzând rapid pe asfaltul încins. Lumea se lumina şi se cutremura în acelaşi timp şi un abur cald, înăbuşitor se ridica încet.

Apoi s-a oprit, a apărut întâi o stea timidă într-un colţ de cer, apoi o bucăţică de lună, inutil să spun că norii nu s-au risipit la timp să îl văd pe Marte în rolul celei de a doua luni.

După vreo oră cerul s-a întunecat din nou, lumea a început iar să se lumineze şi să se cutremure, trâmbe de apă s-au izbit de ferestre , vântul a învolburat pomii şi tufele de trandafiri semănându-mi curtea cu petale.

A fost încă o furtună spectacol, una de la care nu am putut să îmi iau privirea în timp ce umplea cerul de desene fantastice, a fost una din furtunile care te fac să vrei să dansezi în ploaie, să participi, să te topeşti în ea.

Şi din nou s-a oprit şi stelele s-au înălţat sus pe boltă într-un senin clar.

Acum plouă. Calm, aşezat, cu parfum de toamnă şi frunze umede. Cerul e cuprins de nori plumburii din care apa se revarsă fără grabă, fără violenţă, fără spectacol. O ploaie care îţi trezeşte dragul pentru pereţii casei tale şi valuri de simpatie pentru un şal călduros. Te face să vrei să te ghemuieşti într-un fotoliu cu picioarele în papuci pufoşi şi o ciocolată caldă în mâini, să îţi pleci fruntea asupra unei cărţi sau să îţi odihneşti capul pe umărul al cărui braţ te cuprinde cald şi asigurator.

Iubirile se  aseamănă mult cu ploile, mă gândesc.

Ale adolescenţei sunt ca ploile de primăvară, când se termină viaţa ta e în continuare livadă înflorită.

Ale tinereţii sunt furtuni de vară, cu preaplin de energie, cu fulgere şi tunete, cu luminarea şi zguduirea lumii tale din temelii, te fac să vibrezi în ritmul lor, se opresc, te lasă să te scalzi puţin în senin şi încep din nou la fel de pasionale invitându-te la dans.

Ale maturităţii sunt ploi liniştite de toamnă, te învăluie şi te conduc spre căldura altui suflet, se consumă lent, îndelung, în siguranţă, sunt focuri mocnite aprinse în primele seri reci. Lumea nu se mai cutremură, prin iubirile astea pluteşti uşor fără să mai simţi nevoia fulgerelor şi tunetelor demonstrative. Plouă, iubeşti, tu ştii şi ce crede restul lumii nu mai contează.

Până într-un final când peste toate se aşterne ninsoarea uitărilor şi liniştea iernilor îngheţate.

Iubirile se  aseamănă mult cu ploile, mă gândesc.

Cel care ma asteapta

Nu aş fi crezut că primul lucru pe care vi-l povestesc din vacanţă este o carte. Mno, îs şi eu cât pot de surprinzătoare la o adică. 

         Am plecat de acasă decisă să citesc odată Hobbitul, numai că la soare mi s-a părut o idee mai bună să împrumut cartea lui Maurice şi am avut dreptate.

         „Cel care mă aşteaptă” este cea mai bine vândută carte a tuturor timpurilor din Iran, după ce a fost interzisă de două ori, iar autoarea lui Parinoush Saniee este o femeie norocoasă care a avut voie să studieze, pe lângă ea şi noi am avut noroc pentru că altfel cartea asta nu ar fi fost scrisă niciodată.

         Este povestea vieţii într-o ţară musulmană aşa cum se vede ea din bucătărie şi pe după vălurile chador-ului. Povestea femeilor care nu au voie să aibă nici o părere cu privire la propria viaţă.

         Pierzi repede ideea că de fapt citeşti o carte şi te simţi pierdut cumva în gândurile eroinei, pentru că inclusiv dialogurile le vei resimţi ca auzite din interiorul ei, cel puţin aşa am păţit eu. Aveam sentimentul că aş citit Jurnalul unei femei simple, care numai simplă nu este, întins pre vreo 378 de pagini.

         O însoţeşti pe Masumeh de pe la 14 ani până la 50 şi eşti martorul zbuciumului ei sufletesc, al îndoielilor, al căutărilor, al unei încercări de a deveni stăpână pe ea însăşi.

         De multe ori m-am enervat de pe poziţia mea de occidentală în faţa nedreptăţilor, de multe ori mi-a trecut prin cap că nici în lumea noastră lucrurile nu stau mai bine uneori.

         Avem posibilitatea să ne alegem soţii şi să ne despărţim de ei, dar dacă am ales greşit, dacă nu am văzut acea incompatibilitate care face o alegere aparent bună să devină un iad, pentru o vreme, hai să recunoaştem că nu divorţăm prea uşor, trăim viaţa lui Masumeh.

         Visul ei era să înveţe, dar a fost condamnată la căsătorie, pentru păcatul de a fi privit un bărbat, de a fi primit două scrisori şi de a-l fi lăsat să îi atingă glezna luxată. Pe scurt nu avea voie să privească un bărbat care îi plăcea dar era în regulă să se culce cu un necunoscut pe care l-a văzut pentru prima dată în ziua nunţii. Aparent căsătoria ei este un noroc, Hamid este un bărbat cult care îi permite să îşi continue studiile, este bogat şi nu este violent.

         Hamid este un visător, un revoluţionar idealist care nu îi împărtăşeşte visele simple, un bărbat care nu poate sta locului, pentru care familia, soţia, copii sunt simple cuvinte fără importanţă raportat la regimul utopic visat de el. După familia care îi neagă totul, Hamid pare să îi acorde orice, mai puţin pe el însuşi.

         Împletită cu viaţa ei şi a copiilor ei, cartea povesteşte istoria Iranului dintr-un punct neutru, Masumeh nu crede în nici o grupare, nu ţine partea nimănui, îşi păstrează credinţa în Dumnezeu în timpul regimurilor civile şi credinţa în libertate în timpul celor religioase, este numai purtată de viaţă printre revoluţii, războaie şi oameni, în timp ce încearcă cu disperare să  îşi apere viaţa şi familia, care se confundă constant între ele.

         Finalul m-a agasat, occidentala din mine s-a enervat un pic, dar am înţeles că pentru o femeie care avea în spate povestea şi personalitatea ei alegerea era logică, asta nu înseamnă că nu le-aş fi tras vreo două copiilor.

         Cartea asta mi-a redeschis cheful de citit, la final vă las citatul meu preferat care pare o esenţă a întregi cărţi , intraţi aici s-ar putea că după primele pagini să nu o mai puteţi lăsa din mână aşa cum am păţit şi eu.

„Adesea mă întreb ce mi se cuvine cu adevărat și dacă am avut vreodată ceva care să-mi fie destinat numai mie sau dacă, dimpotrivă, n-am făcut decât să particip, să fiu victima destinului pe care l-au avut bărbații din viața mea, a idealurilor și obiectivelor lor. Fusesem sacrificată pentru onoarea tatălui meu și a fraților mei, plătisem pentru idealurile soțului meu și a alegerilor lui de erou și, de asemenea, pentru datoriile față de țară ale copiilor mei. „
Daca doriti sa o cititi, zilele astea e la reducere si face mai mult de 18 lei, sincer.

jurnalul unei femei simple 3

Pentru astazi 17 august 2013, orele 20.02

Dincolo de ferestre copii alergand o minge

Ma gandesc ca uneori viata pare sa fie prea complicata

Invat de pe unde apuc

Sunt recunoscatoare pentru prietenii mei

Din bucatarie varza cu carnati

Port  galben

Voi termina ce mai am de facut rapid 

Citesc incerc Osho

Ceea ce astept sa plec la munte

Ce mai mesteresc costum de baie crosetat

Ascult linistea

 In casa fiecare cu ale lui

Unul dintre lucrurile mele preferate pepene rosu de la frigider

Citatul zilei  "Dacă poţi visa un lucru, înseamnă că poate fi făcut"      Walt Disney

Unele planuri pentru sfarsitul de saptamana sa apuc sa gatesc ceva bun 

 O imagine pe care vreau sa o impartasesc 

Ubik

         Timp pentru carte din nou. Pe cartea de săptămâna asta a chemat-o Ubik şi este scrisă de Philip K. Dick. Înţeleg că omul este destul de cunoscut între iubitorii de SF. N-am de unde şti cu certitudine pentru că eu şi SF-ul suntem poveşti destul de paralele.

         Nu mai ştiu de ce m-am apucat să citesc cartea asta, o fi fost titlul şi faptul că bănuiam ceva din ce înseamnă, o fi fost ideea de a ieşi din zona de confort, o fi fost începutul? Toate variantele sunt posibile.

         Înclin să încred că m-au atras iremediabil primele cuvinte "În noaptea de 5 iunie 1992”, cum cartea a apărut în 1969  am fost foarte curioasă să văd cum şi-a imaginat cineva că va arăta viitorul 21 de ani mai târziu, în trecutul meu. Mi-aducea aminte cumva nostalgic de anii de şcoală când aveam temă la desen Anul 2000, care era peste fix vreo 15 ani şi noi desenam în draci farfurii zburătoare.

         Să revenim la carte cu trecere pe la autorul ei pe care îl bănuiesc de uşoare simpatii comuniste după cum descrie beneficiile vieţii într-un kibbutz comparat cu cea a lui Joe Chip care permanent are mare lipsă de o moneda care să îi deschidă uşa propriei case, frigiderul sau cafetiera ( o fi şi vreun joc de cuvinte în numele lui, că parcă Chip înseamnă şi monedă printre altele).

         Mi-a plăcut la nebunie şi abundenţa de persoane cu capacităţi paranormale: telepaţi, empaţi, precogi, inerţiali. Mie una mi-ar plăcea să mă învârt aşe toată ziua printre oameni din ăştia, e drept cred că aş vrea să am şi eu măcar o capacitate din asta altfel m-aş simţi în inferioritate. Aşa cum am cochetat cu ideea de semi-viaţă, un fel aparte de criogenare care îţi permite totuşi să îţi mai dai cu părerea în aşteptarea unei invenţii miraculoase care să te întoarcă din morţi.

         Eh în lumea asta viitoare din Ubik, nimic nu este ceea ce pare. În loc să angajezi detectivi îţi închiriezi un telepat, în loc să pierzi timpul cu calculul probabilităţilor suni un precog, cred că în lumea aia nu ai mai putea să joci la loto şi probabil nici jocul la bursă nu ajută mult.

         Pe autor nu l-a preocupat însă influenţa capacităţilor paranormale asupra factorilor economici cum pare să mă preocupe pe mine. El povesteşte destul de dinamic, adică semănat cu dialoguri, despre o misiune pe Lună, în care lucrurile mor prost şi o parte a echipei moare.

         Şi  de aici până la sfârşitul poveştii, treburile se încurcă, oamenii, lucrurile, timpul degenerează, se ajută între ei, se încurcă între ei, mă rog fac ce fac oamenii de obicei. Cert este că după 222 de pagini nici cu preţul vieţii mele nu aş putea spune cine trăieşte, cine este semi-viu şi cine este mort. Şi sunt gata să pariez că nici voi nu m-aţi putea lămuri dacă aţi citi cartea.

         Dacă eşti fan SF cred că o să-ţi placă, dacă nu e o carte nu foarte de vacanţă pentru că te mai face să te gândeşti la câte ceva, un fel de carte poliţistă care lasă deschisă întrebarea „Cine a făcut-o?” După ce am terminat-o eu mă tot gândesc dacă lumea asta a noastră o fi reală sau o fi visul de după prânz al cuiva.

Hai Hui prin Praga Piata centrului si cartierul evreiesc

         Despre Centrul Vechi din Praga nu am multe de spus, am povestiti data trecută. El este de fapt mic dar foarte dens în lucruri care ar trebui văzute şi admirate şi savurate.

         De fapt la blogul asta o sa ca lenevesc pentru ca au ajuns pozele cu cladiri şi ele vorbesc mai frumos decât mine despre locuri.

         Cartierul cu pricina începe de la celălalt capăt al podului Carol, adică nu capătul din Mala Strana. Podul în sine este frumos, marginile fiind brodate cu statui iar capetele împodobite cu turnuri.

         Povestea spune că dacă atingi statuia Sfântului Ioan Nepomuk te vei întoarce la Praga, povestea are probabil dreptate pentru că la prima tură tanti ghida ne-a dus la statuia respectivă, am atins-o şi 5 ani mai târziu m-am întors. Logic nu mai ţineam minte care dintre statui este cea cu minunile aşa că preventiv le-am atins pe toate, inspirate şi de asiaticii care făceau fix la fel, dar până la urmă am nimerit-o şi pe cea corespunzătoare.

         Podul este de asemenea plin de artişti care se oferă pentru vreo 20 de euro să îţi facă un portret serios şi pentru 10 o caricatură, dar ce oferă el mai frumos şi mai frumos pe lumea asta este imaginea Vltavei curgând leneş sub luma asfinţitului.

         Dincolo de pod  intrând în Cartierul vechi este Clementinium-ul, pe care pe interior o să-l văd data viitoare, când nu o să mai călătoresc low budget şi o să-mi permit taxele pe care cehii le pun pentru mai toate monumentele. Chiar ţin morţiş să văd Capela oglinzilor şi trebuia să am şi eu un motiv să mă întorc la Praga.

         Urmează apoi un labirint de străduţe care te duc toate spre Ceasul astronomic. Unele sunt mărginite de restaurante şi terase, altele de magazine cu bijuterii sau cristale sau suveniruri, toate par scoase din poveşti medievale şi uneori te întrebi de ce naibii nu patrulează prin zonă domniţe şi cavaleri.

          În Piaţă pe lângă ceasul despre care am povestit deja se mai găsesc două biserici. Încă o biserică a Sf. Nicolae, v-am zis că nu înţeleg logica pentru care nu le-a ajuns cea din Mala Strana şi Biserica Doameni noastre, adică biserica Tyn.

         Biserica Tyn e frumoasă, eu având un gărgăune personal cu bisericile gotice, îmi place foarte tare că a trebuit să o ocolesc de 2 ori până am înţeles că intrarea în biserică se face printr-un restaurant, casele din faţă fiind practic lipite de biserică, nu ai cum să ajungi în curtea interioară fără să traversezi birtul.

         Pentru că îmi place mult să mă alipesc de grupurile cu ghid şi pentru că am avut noroc, după mai multe zile cu asiatici şi ruşi care degeaba aveau ghid din punctul meu de vedere, am prins un grup de spanioli. Aşa am aflat că oamenii urmăreau fascinaţi fereastra lui Kafka care dă fix în biserică ( v-am zis că sunt lipite casele alea nu?). Tot aici puteţi vedea dacă aveţi vreun interes mormântul lui Tycho Brahe.

         Tot ca o particularitate drăguţă dacă aveţi impresia că turnurile bisericii sunt egale, ei bine nu sunt. Unul este mai solid şi amplasat mai în faţă reprezentând poziţia bărbatului în faţa femeii într-o familie.

         După atâta vizitat cred că meritaţi unul din cârnaţii serviţi în Piaţă, acompaniat de o bere rece , în timp ce priviţi amuzat furnicarul ce se strânge în faţa ceasului pentru succesiunea apostolilor.

         De aici te poţi îndrepta spre Poarta Pulberăriei 

şi Casa Municipală

 îndreptându-te spre oraşul nou, sau poţi alege strada Parizka (cea mai scumpă din oraş) şi să intri în cartierul evreiesc.

          Strada asta nu ai cum să nu o găseşti începe cu Cartier pe un colţ şi continuă ci toate brandurile celebre până când te scoate din nou la Vltava lângă Rudolfinium.

         De văzut în cartier sunt sinagogile şi cimitirul evreiesc, bine cimitirul nu cred că  o să-l văd vreodată, sunt prea solară pentru treaba asta, dar sinagogile sunt şi ele pe listă pentru data viitoare.

         Conform obiceiului şi aici vizita este cu bani şi nici nu poţi alege ce vrei să vezi, în afară de Vechea Nouă Sinagogă care poate fi văzută separat, restul sunt la pachet, adică vrei nu vrei să le vezi pe toate trebuie să cumperi biletul. Nu mi-a plăcut poziţia lor de forţă la negocieri şi am declinat oferta.

         Cartierul este legat de legenda Golem-ului, un fel de monstru creat din lut şi însufleţit să protejeze cartierul dar care a trebuit distrus pentru că nu îşi îndeplinea scopul. Poveştile diferă, una spune că Golemul s-a îndrăgostit şi respins fiind s-a răzbunat. Cea mai populară susţine că rabinul a uitat să deactiveze Golemul înainte de Sabat. Tot legenda spune că trupul Golmului se mai află şi acum în podul Vechii Noi Sinagogi, ultimii trei metri de scară spre acest pod fiind de altfel înlăturaţi.

       Tot în cartierul acesta o să faceţi cele mia bune afaceri la bijuterii, eu una am făcut .

         Poveştile oraşului sunt multe, în zona asta fiecare faţadă de casă spune una dintre ele, dar dincolo de poveşti şi clădiri mergeţi la Praga pentru magia ei, pe bune eu nu aveam zâmbetul ăsta înainte, l-am găsit acolo .

Hai hui prin Praga :Mala Strana

Pozele, alea frumoase, cu rezoluţie mare încă nu au ajuns, pentru asta trebuie să vă luaţi de Maurice nu de mine, continuăm aşadar să ne plimbăm prin Praga fără poze frumoase.

         Cum ai coborât de la Castel (Hrad) intri în Mala Strana, care fix asta înseamnă Cartierul Mic sau mai exact de jos şi care este prima bucată de oraş praghez care a fost fondată la poalele castelului, în zona asta au locuit mulţi germani şi italieni şi se vede în arhitectură. Dacă te uiţi pe hartă ai sentimentul că îţi va trebui o zi să străbaţi zona, de fapt cartierul chiar e mic.

         Ce poţi face aici? Păi coborând aşa domol de la treptele castelului te poţi îndrepta spre palatul Wallenstein care în zilele noastre găzduieşte Senatul. E probabil cea mai bună ocazie să vezi grădina unui palat praghez, care grădină are vreo 2 ha şi cuprinde de toate, arcade pictate sub care se organizează concerte, aleea cu statui, grotă artificială ai cărei pereţi nici până acum nu m-am prins ce reprezintă, un labirint de gard viu, ceva bufniţe închise undeva pe peretele cu grota, un lac cu raţe şi peşti mari şi vioi coloraţi, hortensii de dimensiuni supranaturale. Tu spune ce vrei şi gradina aia probabil îl ca cuprinde.

         Norocul a fost de partea mea tura asta şi am putut să văd şi o a doua grădină de palat, la care jinduisem cocoţată pe parapeţii castelului şi în care taman în ziua aia se ţinea un concert, cu intrare liberă, ba chiar te ruga un domn să intri şi să asiguri publicul, aşa am ajuns să văd şi gradina Lebedour, o grădină etajată într-un palat construit al vremea când Mihai Viteazu unea Ţările Române.

         Din Grădinile astea care sunt practic vis-a-vis  ajungi în piaţa centrală a cartierului, unde poţi da năvală la Starbucks pentru o cafea cu gheaţă în cazul nostru, că afară erau 200 de grade. Prin piaţa asta trec foarte frumos tramvaie, nu ştiu care că sincer nu am avut nevoie de ele, totul fiind aproape de găsit per pedes, başca altfel admiri peisajul de la infanterie.

         După ce te-ai răcorit ( nu recomand Praga iarna, nu că nu ar fi superbă dar nici nu vreau să mă gândesc la un pic de polei sau zăpadă pe piatra cubică ce acoperă tot centrul sau pe muuulte străduţe în pantă. Aşa cum spuneam eu am două picioare stângi şi nu vreau să-mi risc vreunul) regrupează-te, te găseşti lângă Biserica Sf Nicolae cea din Mala Strana să fim înţeleşi, că mai au una şi în Centrul Vechi, n-am priceput logica ideii. Mă rog asta e cea pe care o poţi vedea de la castel, din interior am ratat-o şi aici a apărut o taxă modică de vreo 240 de coroane, adică 10 Euro. Din câte ţin minte m-am rătăcit o zi întreagă prim muzeul Vaticanului cu vreo 15 euro, pentru o biserică mi s-a părut mult, plus că am un gărgăune personal care îmi interzice să intru în bisericile în care trebuie să plăteşti ca al …..mai bine mă abţin.

        Din faţa bisericii încep o serie de restaurante la care bucătăria cehă e la mare rang, încearcă să ajungi în zonă la orele mesei, meniul zilei e vreo 6 euro şi poţi primi în schimbul lor gulaş în pâine 

sau chiar ciolanul ciolanelor, pe care l-am marcat eu că mă pregătesc să intru în politică.

         Deja eşti pe strada Mostecka ( most înseamnă pod) care te scoate la Podul Carol cel mai celebru pod al oraşului.

         Nu te grăbi, strada asta mărginită cu magazine de bijuterii cu cele mai granate ceheşti şi cele mai chihlimbare, scorurile mi s-or părut măricele, dar aproape instantaneu îţi fac un discount de 20%, adică un inel de 8400 de coroane devenea deja de 6200 dacă plăteai cash. Dacă bijuteriile sunt scumpe suvenirurile sunt mai ieftine decât în alte zone, aşa că liber la magneţi, oglinzi de poşetă şi îngeri de cristal care să vă amintească de călătoria asta.

         Poate eşti tentat de cutiile cu Becherovka si absint, dacă nu ţii morţiş la cartonul în care sunt ambalate tot pe strada asta este o alimentară de cartier la care ţi le poţi procura la jumătate din preţul la care le găseşti în magazinul de suveniruri, tot aici te poţi alege cu ciocolată cu marijuana.

         Că am terminat cu cumpărăturile mergem la biserică Sfanta Maria purtătoarea de Victorie, intrare liberă, biserica este celebră pentru că adăposteşte statuia Pruncului Isus din Praga despre care povestea spune că a apărat oraşul de ciumă şi că are şi acum miraculoase puteri vindecătoare.

         În fapt este o statuie de vreo 47 de cm al cărei mijloc este făcut din lemn, acoperit apoi cu ţesătură iar exteriorul este modelat în ceară. Statuia a fost primită la 1556 de ducesa Maria Manrique de Lara ca dar de nuntă de la mama sa, când a venit în Boemia să se căsătorească. Fiica ei Ployxena Lobkowicz, cand a rămas văduvă,  a donat statuia mânăstirii Carmelitelor Desculţe ( jur că Maurice are un gps special pentru mânăstirile ordinului cu pricina), care mănăstire a fost preluată de biserică prin 1628.

         În 1637 statuia a primit mâini noi, de aur, pentru că le pierduse pe cele originale în timpul ocupaţiei saxone, iar în 1655 după ce a protejat Praga împotriva unui asediu şi i-au fost atribuite mai multe vindecări miraculoase a fost încoronată solemn de către Arhiepiscopul de Praga.

         Interesant la statuia asta este că e îmbrăcată într-un fel de robă lungă, pe care călugăriţele i-o schimbă, existând un cod al culorilor pentru fiecare ocazie. Tot aici se găseşte un muzeu care cuprinde obiecte de cult şi hainele purtate de Prunc de-a lungul vremii, cea mai celebră fiind rochia cusută de împărăteasa Maria Theresa în persoană.

         Încă o biserică şi gata Sfântul Toma, intrarea e dificilă, printr-o laterală dar biserica merită. Conform obiceiului locului şi aici se găsesc rămăşiţele unor sfinţi  îmbrăcaţi în hainele de curte de la epoca lor şi purtând măşti mortuare, unul din ceară, unul din aur.

         În interiorul mânăstirii se găseşte cea mai veche berărie a oraşului „la sfântul Toma” noi cred că am prins-o în reconstrucţie dar ne-am cumpărat câte o sticlă din berea cu renume pe care am cărat-o conştiincios acasă. Încă nu am gustat-o dar mă aşteaptă în frigider pentru sâmbătă.

        Tot pe strada asta vei găsi multe maşini de epocă recondiţionate cu care poţi trage o tură prin oraş, şoferul funcţionând şi ca ghid, costă cam 1200 de coroane şi dacă vrei şi un tur al Castelului 1500, dar merită, fie şi numai pentru celebritatea instant pe care o vei dobândi în Asia, pentru că inevitabil vei trece prin 5 cârduri de asiatici care vor face înnebuniţi poze cu toate gadgeturile din dotare şi au ceva jucării la ei.

         Înainte de a ajunge la pod tot pe Mostecka undeva pe dreapta se găseşte un magazin cu vreo 7 feluri de cârnaţi praghezi, n-ar fi rău să degustaţi unul, aşa ca să puteţi face comparaţie cu ceilalţi din oraş.

         Am ajuns la Podul Carol care leagă Mala Strana de Oraşul Vechi şi despre care povestim altă dată.