vineri, 31 mai 2013

vieti paralele

 Sunt nopţi în care îmi amintesc ochii tăi  cu iris perfect negru, deşi ştiu că nu pot exista ochi perfect negri, că sunt o licenţă poetică din era romantică.
         Îmi amintesc atât de multe, detalii pe care nu le băgam de seamă la vremea lor : cum mâinile mele se pierdeau mici în ale tale, închise ca miezul crud de nucă în coaja brună, joaca nesfârşită dintre degetele tale şi şuviţele de păr ce îmi cădeau aiurea,  gestul lent în care îţi treceai mâna peste frunte când erai obosit.
           Şi sunetele…….Nu, nu te aud vorbind, îmi amintesc clinchetul linguriţei lovite de cană în timp ce pregăteai cafeaua cu scorţişoară, râsul liniştit pe care îl simţeam în jurul meu ca pe un şal moale şi cald.
        Parfumul de ceaţă şi frunze umede care intra cu tine în odaie toamna târziu şi crengile de piersic în floare pe care la aduceai pentru toate vazele primăverii.
        Şi primul meu inel de logodnă, nu cel pe care-l ştie restul lumii, primul, cel pe care l-ai meşterit o zi întreagă dintr-o romaniţă şi staniolul unei ciocolate. Am vrut să-l păstrez dar nimic nu rezistă timpului……
        Atâtea prime lucruri din viaţa mea au numele tău alături. Am fi împlinit 17  ani de căsătorie anul acesta şi recunosc sunt nopţi în care nu dorm întrebându-mă dacă ar fi ieşit totuşi nunta cum ar fi trebuit şi cum ar fi arătat copii.
      Te aştept încă şi te caut în toţi cei care trec prin drumul meu, deşi ştiu că nu vei fi acolo, dar sunt om şi am primit şi eu cutia Pandorei. Şi îmi doresc să-mi fii alături, aşa cum mi-ai fost în fiecare zi din viaţa ta.
         Mi-e dor de tine, bine că nu se întâmplă des, nu aş suporta asta aşa că mi-e dor întotdeauna

duminică, 19 mai 2013

Ca o duminica


De ceva vreme aud o reclamă, este vorba despre o bancă dar nu produsul în sine mă interesează ci melodia, cea din  Sunetul muzicii, cea cu lista lucrurilor preferate.
Ar fi bine să îmi fac o listă din asta, lucruri care îmi plac, lucruri pentru care sunt recunoscătoare că există. Mi-ar prinde bine în zilele în care mi se pare că nu se merită să lupţi pentru nimic.
Pe lista asta pe un loc fruntaş s-ar situa duminicile de vară, calendaristic ştiu că e încă primăvară, dar afară sunt 30 de grade constant, trandafirii au înflorit de mult, fluturii zboară în toate direcţiile,  mi-e cald şi bine. E vară.
În duminicile astea timpul curge altfel, mai lent ca o miere aurie scurgându-se încet de pe linguriţă. Îmi aduc aminte toate sfaturile alea despre a savura viaţa, despre a lăsa fiecare experienţă să te cuprindă, să ţi se plimbe încet prin minte, să îi prinzi toate nuanţele şi să te bucuri de fiecare.
Nu că nu aş încerca asta şi în restul zilelor dar atunci nu prea am timp, e greu să îţi savurezi cafeaua în timp ce telefonul sună, oamenii te întreabă diverse, nu ai 5 minute să stai locului. E greu să te bucuri de razele soarelui de dimineaţă şi de parfumul teilor în timp ce alergi cu ochii pe ceas şi lămurit deja că eşti in întârziere.
Duminicile sunt magice, sunt zile fără a to do list în care te apuci de ce îţi trece prin cap la trezire, zilele în care nu răspund la telefon decât dacă îmi eşti prieten, în care e absolut normal să fug din lume cu o carte în braţe şi să nu mă întreb dacă a doua prăjitură nu e cumva o exagerare.
Duminica asta a însemnat o prăjitură cu căpşuni,

 o cafea la umbra caprifoiului

şi o carte de care uitasem.

 Mai târziu poate o să însemne un film vesel, o baie cu spumă, o bere rece.

Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu de acum ce va mai aduce ziua asta pentru că duminica e un sac săptămânal al lui Moş Crăciun în care vreau să găsesc surprize.
Ce mai punem pe lista lucrurilor preferate?

sâmbătă, 18 mai 2013

Doar azi


Nu m-am legat de nici o credinţă. Îmi plac multe lucruri din multe religii şi îmi displac probabil la fel de multe. Nu stau să le număr, nu stau să lupt împotriva lor, le reţin numai pe cele care îmi plac şi încerc să le aplic în viaţa mea.
Despre reiki am auzit în trecere, nici măcar nu am întrebat ce este la ora respectivă, a rămas o informaţie pierdută printre toate celelalte care şi-au găsit punctul terminus în mintea mea.
Şi totuşi uneori informaţiile astea despre care nu ştiu când şi cum au ajuns la mine se trezesc şi mă bat la cap făcându-mă să caut mai mult, să încerc să le înţeleg.
Şi aşa am nimerit în încă unul din multiplele războaie de credinţe, aşa am citit despre ereziile drăceşti ale Orientului, biodraci şi practici dăunătoare (mda se recunoaşte tonul împăciuitor al creştinismului nu?)
Şi tot aşa am nimerit pe site-uri care vorbesc despre lumina, despre reiki ca o tehnică de vindecare în care se foloseşte puterea lui Dumnezeu.
Nu m-am lămurit ce este reiki, probabil mi-ar lua o viaţă să îi înţeleg regulile, simbolurile şi subtilităţile, nici nu am scopul acesta.
Pentru mine reiki este o altă cale, pe care unii oameni o aleg pentru că este dreptul lor să evolueze pe calea asta aşa cum este dreptul altora să evolueze prin post şi rugăciune, prin meditaţie şi mantre, nu mă amestec.
Am luat din reiki ce mi-a plăcut, 5 principii, nu ştiu dacă sunt mai multe, pe astea le-am întâlnit des şi mi-a plăcut mesajul lor, 5 principii pe care dacă le-am folosi consecvent am trăi într-o lume mai bună.
      1. Doar azi voi renunţa la mânie
Mânia născută de trecut împotriva altora, împotriva ta, împotriva lumii. Dacă am renunţa la ea  doar pentru azi am aduce  o zi pace în lume
2.     Doar azi nu-mi voi face griji
Grijile născute de viitor, pentru tine, pentru alţii, pentru bani, pentru oameni, pentru sănătate, grijile care rezonează cu fiecare celulă din corpul tău până când ele încep să cedeze pe rând. Dacă am renunţa la griji doar pentru azi am avea o zi de sănătate
3.     Doar azi voi fi recunoscător.
Fi conştient de ziua de azi şi numără-ţi binecuvântările, nu trebuie să fie lucruri mari, mulţumeşte-i inimii care bate, celui de alături pentru că te iubeşte, aerului pentru că te ţine în viaţă, plantelor pentru că produc oxigen, soarelui pentru ziua frumoasă. Dacă am fi recunoscători doar azi am avea o zi de bucurie.
4.     Doar azi îmi voi face treaba cu onoare
Nu contează ce vei face azi atâta timp cât e cinstit, cât nu iei de la altul, cât nu minţi, nu furi, nu înşeli, societatea încearcă să ne înveţe că există ranguri, că unii dintre noi sunt mai presus decât ceilalţi, în fond suntem egali, fiecare face ceva important, fără de care ceilalţi ar avea o viaţă mai puţin comodă, sigură, frumoasă. Dacă am munci cu onoare doar azi am invita abundenţa în lumea noastră.
5.     Doar azi voi fi blând cu toate fiinţele vii.
Toate fiinţele vii, nu numai oamenii, arată respect pentru viaţă oricum îţi va ieşi în cale. Dacă doar azi am iubi viaţa ce lume minunată am construi.
     Cinci  principii care nu îţi impun o viaţă legată de ele ci numai o zi, şi poate încă una,pentru că viaţa aşa se trăieşte câte o zi pe rând.
      Voi aţi găsit ceva în reiki?


Felicita


Toată săptămâna am auzit la radio melodii inteligente cum ar fi Dă te-n dragostea mea şi noul Tchu chu cha al sezonului o treabă cu versuri între braziliană şi engleză şi m-am umplut de încântare.
Credincioasă propriilor principii nu o să scriu despre ele, nu o să scriu despre ce nu-mi place, am să mă refugiez într-o melodie cu versuri geniale şi să vă povestesc despre ce îmi mai trece prin cap.
În primul rând mi-a trecut prin cap că la vremea când voi avea un plod acesta va asculta dinainte de a se naşte muzică veche şi va adormi pe Berceuse nu pe ştirile Protv să vedem dacă este adevărat şi gusturile pot fi educate.
În al doilea rând m-am întrebat cine scria versurile pentru Albano şi Romina. Mare om, mare caracter şi nu fac mişto.
Lasă restul versurilor care ar merita analizate mai ceva decât balada lui Toma Alimoş în şcoala generală dar uite refrenul  Fericirea este un pahar cu vin şi un sandwich . Poţi să zici că nu?
Da ştiu că lasă multe chestii nespuse el refrenul, dar el vine în completarea versurilor care spun că fericire este să fugi în lume de mână cu cineva sau să te bucuri de ploaie.
Fericirea este un lucru simplu, e o opţiune, e legată de capacitatea ta de a scoate esenţialul din ce ţi se întâmplă şi de a te bucura de treburi elementare. Fericirea este capacitatea de a înţelege că nu ai decât prezentul, că ieri a trecut şi mâine poate să nu vină, că nu trebuie să amâni, nu trebuie să fii încrâncenat azi pentru că te vei bucura mâine când vei reuşi să …orice vrei tu.
Învaţă din zilele care au trecut, visează pentru cele de mâine dar bucură-te de ziua de azi, de fiecare din ele, învaţă să de bucuri de locul în care eşti, dacă e vremea să munceşti cufundă-te în muncă, dacă e vremea de odihnă opreşte-te şi fă-ţi timp.
Combină-le pe astea două pentru că nici una singură nu te va putea duce acolo unde vrei să ajungi, acceptă ce ai greşit şi nu mai privi înapoi, bucură-te de ce ai făcut bine şi din nou nu privi înapoi. Nici greşelile şi nici reuşitele din trecut nu te definesc, tu eşti acum şi poate vei fi şi mâine, acesta este timpul în care trebuie să trăieşti.
Ia-ţi un pahar cu vin sau o cană de ceai sau ce ţi-o fi făcând plăcere şi o bucată de pâine, mda altă chestie foarte subapreciată, stinge televizorul, ieşi de pe net şi dă-i fericirii o şansă să te găsească.



duminică, 12 mai 2013

De ce sa scapi de riduri?


Facebook se dovedeşte o sursă infinită de inspiraţie pentru mine, deşi Dumnezeu să ne ajute pe toţi azi noapte am descoperit Pinterest-ul că eram în căutare de idei pentru casa aia pe care vreau să mi-o cumpăr.
Bun, şi cum mă plimbam eu pe net am nimerit într-un articol din acela cu titlul pompos „Cum le-au distrus chirurgii esteticieni viaţa „, am dat şi eu click pe poze să văd despre ce e vorba şi m-am lămurit.
În primul rând nu chirurgii sunt musai de vină, faţa omului poate şi ea să suporte un număr de intervenţii, amu’ dacă tu vrei în fiecare an să-ţi mai rupi un os pe ici pe acolo, să îţi mai întinzi pielea sau să-ţi mai umfli botul, chirurgul poate să-ţi spună că nu o fi o idee bună dar tot vei găsi pe unul dispus să  te „ajute”.
Oricum am mai găsit pozele unei nebune pe care doctorii au refuzat-o dar ea a găsit soluţia salvatoare, şi-a injectat ulei în faţă. Nu am idei dacă este posibilă chestia asta sau e numai încă o ştire bombă.
Dincolo de problema vinei, m-am gândit la problema ideii. Cum ajungi al concluzia că ai nevoie de aşa ceva? Excludem din start problema accidentelor care fac necesare intervenţiile cu pricina. Rămân cele voluptorii cum s-ar zice, adică te trezeşti într-o zi şi descoperi că ai fi fericit dacă nasul tău ar fi un milimetru mai scurt sau mai cârn sau  ai avea pielea perfect întinsă.
Cum ajungi la concluzia asta? Este presiunea socială? Este gărgăunele?
Actriţele simt nevoia să se conserve la 20 de ani dacă se poate pentru accesul la roluri, la contracte pentru publicitate şi restul planetei le urmează. Efectele sunt dezastruoase pentru toată lumea.
Dacă operaţiile reuşesc vor arăta bine dar vor devenii mumii vii, că nu mă poate convinge nimeni că după ce mă apuc să-mi întind şi injectez şi tai şi adaug diverse mai am aceeaşi liberate şi nu primesc o listă din ce în ce mai mare cu „Să nu!”
Dacă operaţiile nu reuşesc nici nu e cazul să mai intru în detalii.
Mno restul lumii cumpără reviste şi vede filme şi se compară cu femeile de acolo, retuşate chirurgical, ajutate de un machiaj perfect şi un photoshop bun, uneori de toate trei la un loc. E o competiţie imposibilă, nu ai cum să câştigi dar totuşi o grămadă de femei încearcă .
Şi toată lumea pierde, devenim atât de obsedaţi de un rid, un coş, un  centimetru, un kilogram încât uităm să ne bucurăm de viaţă. Ne supraveghem zâmbetul  că produce riduri, purtăm tocuri care ne distrug coloana sau articulaţiile, nu ieşim din casă fără trei tone de fond de ten care să ascundă mârşava iritaţie minusculă şi să ne ferească sfântul de o prăjitură cu ciocolată sau o bere.
Îmi doresc pe viitor să-mi păstrez minţile în problema asta. Să îmbătrânesc cu graţie  pentru e normal să îmbătrâneşti. Faţa mea la urma urmelor îmi spune povestea.
 Ridul ăla vertical dintre sprâncene a apărut peste noapte, când l-am internat pe tata nu îl aveam, peste 3 luni, când mă liniştisem după înmormântarea lui şi am apucat să mă privesc în oglindă era acolo. Nu e legat de vreo amintire fericită dar pe lângă asta povesteşte şi despre cât de mult l-am iubit.
Am infama labă a gâştei  şi se va mai accentua pentru că zâmbesc mult şi nu am de gând să renunţ la zâmbete  din cauza asta.
Şanţurile naso-labiale  spun că am trecut prin 30 şi ceva de ani de viaţă râzând mult, că indiferent ce mi s-a întâmplat am găsit resursele să râd cu lacrimi până când am rămas fără aer.
Am fotografii care pot merge pe o copertă glossy chiar neretuşate în photoshop  şi totuşi fotografia mea preferată este una în care  apar împreună cu ridurile mele.

Am riduri şi cicatrice şi vreo două kilograme în plus ( nu faţă de cât ar fi normal la înălţimea mea  ci faţă de canoanele modei) şi e bine pentru că asta confirmă că am trecut prin viaţă iubind, suferind, râzând, savurând. Nu vreau sa joc în „frumoasa din pădurea adormită”, nu vreau sute de ani de frumuseţe perfectă dar lipsită de vreo emoţie. Eu vreau să trăiesc nu să exist şi asta implică un rid sau două dar la urma urmei e un preţ atât de mare ?

vineri, 10 mai 2013

Toate stelele


Vreau să-mi iau casă. Cei trei cititori fideli ştiu deja că blogul va fi despre orice altceva decât despre case, am eu talentul acesta nenatural de a porni să rezolv ceva practic şi a mă trezi discutând despre influenţa filozofiei tibetane asupra creşterii muşcatelor creţe.
Cum spuneam vreau să-mi iau casă şi mă tot uit la anunţuri cu apartamente de vânzare. Şi remarc nişte chestii pe care nu ar strica să le punem în aplicare şi în alte zone ale vieţii noastre, nu numai când avem de vândut un imobil. Evident n-ar strica se referă la mine, nu ştiu cum vă vedeţi voi ceilalţi în oglindă.
Văd un anunţ care spune că marele avantaj al apartamentului cu pricina e că i-au scos bucătăria pe balcon şi în fosta bucătărie au organizat un dormitor, în traducere asta înseamnă că nu o să ai loc nici în bucătărie, nici în dormitor, dar anunţul e aşa poetic, mai că ai crede că e un avantaj.
Altul te anunţă că ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap fiindcă poţi mansarda apartamentul. Asta înseamnă că eşti la ultimul etaj, că trebuie să te descurci şi cu defectele acoperişului şi cu soarele nemilos al sudului şi cu scările sau grevele liftului, dar ce contează, tu ai posibilitatea mansardării la care se vor opune ca dracu restul proprietarilor, în fond nimeni nu a zis că mansardarea asta va avea si loc. Nu, e numai o posibilitatea să fim înţeleşi.
Şi nimeni nu vrea să lase din preţ, negocierile sunt excluse, pe principiul „Nu rămâne ea casa nevândută”
Măh eu cred că toate cele de mai sus se aplică genial şi la oameni, adică defectele mele dintr-un punct de vedere pot trece drept calităţi. Nu-s afurisită sunt temperamentală, nu-s insomniacă am un mare chef de viaţă care mă împiedică să dorm ca să nu pierd pe calea asta timp preţios, nu-s antisocială sunt profundă şi mă simt bine în solitudine şi în mod clar nu sunt încăpăţânată, am opinii puternice.
Trebuie să fim un pic mai atenţi cu noi şi cu preţul nostru pe piaţă. Toţi avem cel puţin o relaţie, că e de muncă, de prietenie, de dragoste, de familie nu contează în care suntem grav subapreciaţi, consideraţi ca un ceva cuvenit, relaţii inegale din care nu obţinem nimic oricât am investi.
Din când în când ia o pauză, profită de zilele în care oamenii ăia pentru care tu ai da lumea peste cap consideră că e prea mult să îşi schimbe programul să îţi facă şi ţie loc şi  aminteşte-ţi cine eşti.
 Eu sunt o zi de duminică, o zi de bucurie care vine rar şi trebuie aşteptată şi savurată cum trebuie. Eu sunt un soare, am lumină proprie, nu trebuie să o reflect pe a altcuiva pentru a ieşi în evidenţă  şi nu îmi voi domoli strălucirea pentru a nu pune pe altcineva în umbră.
Eu nu merit luna de pe cer, merit un sistem solar întreg numai al meu. Asta este preţul meu şi nu scad din el nici o stea, pentru le merit pe toate până la ultima şi există pe lumea asta suficient de mulţi oameni care îmi ştiu preţul şi sunt dispuşi să-l plătească, pentru că nici o minune a lumii va rămâne vreodată nevândută.

luni, 6 mai 2013

Benedicta sum


Nu sunt religioasă. Sistemul meu de credinţe este mai încâlcit decât o pădure amazoniană (nu că aş şti cum arată de fapt, dar mi se părea o imagine bună). Totuşi, aşa încâlcit cum este, el există şi se descurcă destul de bine.
Ieri am aruncat un ochi pe net înainte de a pleca să-mi petrec Paştele în stil personal. Peretele de Facebook s-a umplut instantaneu de „Hristos a înviat!”, fiecare îşi scrisese asta la el acasă, apoi pe pereţii prietenilor. Stiluri variate, text simplu sau fotografii cu tot felul de făclii şi ouă şi cozonaci şi dintr-un motiv necunoscut minţii mele puişori de găină.
Şi m-am întrebat de ce toţi simt nevoia să anunţe asta? Să fie preaplinul credinţei lor? Sau preagolul?
E primăvară, bine aproape vară, vremea e minunată, cerul este albastru, senin, nori alburii şi pufoşi ca vata de zahăr. Este frumos, este bine, este cert. Apare pe peretele cuiva chestia asta?
Nu, ne decorăm pereţii cu mesaje motivaţionale : „Viaţa e frumoasă”, „Păstrează-ţi credinţa”, „Iubirea învinge tot”, „Oamenii meniţi să fie împreună vor reuşi indiferent de obstacole”. Ne decorăm pereţii cu icoane. Suplinim prin manifestările exterioare ceea ce ne lipseşte în interior. Întărim prin cuvinte opinii, păreri prea slabe să le considerăm credinţe.
Dacă am avea convingerea că lucrurile sunt aşa cum spunem nu am mai simţi nevoia să ne punem însemnele exterioare. Nu spunem  „Cerul e albastru”. „E soare” pentru că sunt certitudini, pentru că e redundant. Ce nevoie am avea să ne transmitem unul altuia lucruri pe care le vedem cu ochii noştri, pe care le simţim până la ultima fibră? Ce nevoie am avea să convingem sau să ne convingem de ceva dincolo de dubiu?
Acum un an  la ora asta îmi era frig, ploua şi sincer aş fi plecat din ploaie dar o mare de oameni îmi bloca accesul la toate căile de ieşire. Eram în piaţa San Pietro şi toţi oamenii aceia aşteptau binecuvântarea papală, pe care am primit-o cu toţii, la modul colectiv,  după care piaţa s-a golit şi am putut pleca acasă.
Ieşisem din catedrală, nu o să spun că nu e frumoasă, impresionantă, minunată dacă vreţi dar nici atunci şi nici acum nu pot să îi văd utilitatea. Avem catedrale uriaşe întru gloria lui Dumnezeu, în care oficiază armate de preoţi întru gloria aceluiaşi Dumnezeu, preoţi care se roagă instituţionalizat pentru noi, care folosesc anumite cuvinte, într-o anumită ordine, care îşi petrec vieţile închişi în biblioteci şi biserici şi mănăstiri.
Avem catedrale uriaşe dar nu avem spitale şi orfelinate şi cămine de bătrâni, avem preoţi dar nu avem medici şi asistenţi sociali şi infirmiere.
Am înfiinţat o instituţie care să facă, sau mă rog, ar trebui să facă un lucru simplu la îndemâna fiecăruia dintre noi. Să vorbească cu Dumnezeu.
Pe la 1500 când a fost construită Basilica San Pietro nu exista Facebook aşa că s-a construit o catedrală de 15 000 m2 , o postare pe perete dacă vreţi care să afirme credinţa, creştinismul şi puterea proprietarului profilului.
Ieri am mers la biserică să iau lumină şi cuminecătură, mai mult ca să stea liniştită bunică-mea, mi-am primit binecuvântarea la individual de data asta de la preotul de parohie. ( având în vedere cât noroc i-am purtat Papei Benedict al  XVI-lea nici pe preot nu-l văd bine). Mi-am amintit de San Pietro şi m-am simţit la fel de ruptă de orice divinitate, la fel de nelămurită cu privire la utilitatea întregului ritual. Trăiesc, iubesc, acţionez, visez nu sunt destul de binecuvântată de Dumnezeu însuşi? Mai am nevoie de încă un gest?
Azi am stat în grădină, sub un gutui înflorit. M-am jucat cu căţeii, am privit norii şi iarba şi ultimele lalele. Miroase a liliac şi  mărgăritar şi vântul adie lejer făcând câte o şuviţă de păr să îţi mângâie fruntea. Azi am stat într-o catedrală adevărată, în care Dumnezeu ( folosesc cuvântul din obişnuinţă, nu pentru că noţiunea mea de Dumnezeu ar avea vreo legătură cu cea clasică) era prezent în fiecare fir de iarbă, o catedrală făcută de el însuşi, în care îmi găseam locul, în care nu aveam nevoie de intermediari.
L-am înţeles o dată în plus pe Coehlo   „Nu ştiu cum îl caută pe Dumnezeu la seminar, se gândi el, în timp ce privea răsăritul soarelui” şi am înţeles şi afluxul de „Hristos a înviat „ din media cred că oamenii nu sunt pe deplin convinşi de asta şi atunci simt nevoia să o repete, în fond nimeni nu se va îndoi de credinţa ta când stai în mijlocul unei catedrale pe care ai construit-o.

vineri, 3 mai 2013

Albă ca Zăpada vs Albă ca Zăpada


Zilele astea obosită fiind am văzut filme, am zis să văd poveşti că nah nu obosesc neuronul foarte mult şi am zis să vă povestesc şi vouă despre cele două Albe ca Zăpada. Partea proastă e că ironia mea creşte direct proporţional cu oboseala, poate în alte condiţii aveam alte opinii despre filmele astea dar acum le-am văzut acum le povestesc.
Primul o fost Mirror Mirror acela cu Julia Roberts.
În general pentru cineva rupt de oboseală sau mare admirator de basme filmul e frumos, imagini drăguţe, costume frumoase, ironie cât cuprinde.
În detaliu, sunt neşte chestii care te minunează. De apreciat aici că maştera e chiar de treabă, nu îl omoară pe rege ci găseşte o altă metodă de a scăpa de el, nu o trimite pe fiica vitregă în temniţă, mie una chiar mi-a plăcut dormitorul ploadei şi rochia purtată în perioada asta neagră de captivitate. În varianta asta Albă ca Zăpada e chiar prezentabilă.
Eroina e interpretată de Lily Collins, fiica lui Phil, eu pricep că sprâncenele alea de Mircea Albulescu în tinereţe sunt marca ei personală dar parcă nu dădeau bine deloc, împreună cu bretonul ajutau totuşi la asemănarea căutată cu Audrey Hepburn.
Dacă mi-a plăcut ceva din filmul acesta a fost ironia, a Juliei Roberts prezentând regatul înaintea erei sale când nimeni nu muncea toţi cântau şi dansau, a oricui o fi avut ideea prinţului care apare periodic în izmene, ironia din scena de înfrumuseţare a reginei, cu masca de găinaţ şi manichiura cu peşti, furtul mirelui, punerea în scenă a primului sărut.
În rest ce să zic, Albă ca Zăpada a câştigat mult din întâlnirea cu piticii care au învăţat-o de la lupta cu sabia la alba neagra. Prinţul s-a înscris în seria marilor eroi quasi inutili popularizaţi zilele astea, ideea cu dragostea de căţeluş i s-a potrivit perfect.
Ce m-a marcat pe viaţă în filmul cu pricina a fost sfarsitul , m-am prins într-un final că e stil bollywood dar iniţial chiar am avut impresia că filmul s-a terminat cu o manea. Nu-mi aduc aminte dacă prinţul, devenit consort cu acte în regulă apare în ultima scenă sau Albă ca Zăpada se bucură de una singură de toată gloria.
Al doilea a fost Albă ca Zăpada şi Vânătorul, cel cu Charlize Theron.
Acesta a fost complex din mai multe motive, bine mi-au plăcut efectele speciale, adică pădurile blestemate, fermecate şi cum or ai fi fost ele.
Maştera nu ştiu dacă o mai putem numi personaj negativ pentru că în fond este vorba de un adult provenit dintr-un copil traumatizat, legat cu magie de pe la 11 ani, răpit din familie, căruia i-a fost indusă ideea răzbunării, mai mult povestea te lasă să subînţelegi neşte violuri prin copilăria aia, efectuate de un rege nu prea tânăr deci nu prea poţi să mai consideri regina aşa personaj negativ, în fone când cineva suferă aşa traume în creştere nu te poţi aştepta la vrei Mary Rază de Soare ca adult. Charlize în schimb frumoasăăăăă, mult peste fi-sa aia vitregă, mă rog aici e şi chestie de gusturi personale.
Albă ca Zăpada a.k.a Bella Swan a.k.a Kirsten Stewart, la fata asta nu mi se pare că e foarte important în ce film joacă, ea va face cam acelaşi lucru.
Mare parte din sentimentele, trăirile şi ce o mai fi avut ea de spus a fost redat cu ajutorul gâtului, aţi băgat de seamă cum îşi încordează gâtul şi îl mişcă aşa lejer stânga dreapta ca şi cum s-ar sufoca din cauza unui şoc anafilactic?
Că e lipsită de cuvinte din cauza prezenţei vampirului sau a reginei malefice sau a cerbului magic sau a preaplinului emoţiilor toate astea vor fi redate prin aceleaşi mişcări sufocate ale gâtului pe care publicul să şi le interpreteze fiecare cum vrea funcţie de restul scenariului.
Oricum în filmul acesta Albă ca Zăpada este ţinută prizonieră într-un tun, în haine zdrenţuite dar totuşi brodate cu ceva nestemate, mai mult ea este creştină, pentru că spune Tatăl nostru şi până la finalul filmului nu am priceput cum se împacă prinţesa creştină cu zânele şi spiriduşii.
Mai complex decât la primul film mi s-o părut aici cu povestea de dragoste că se termină filmul şi tu tot nu ştii care o fi prinţul pereche, în filmul acesta fata se încoronează de una singură şi după ce îşi pune coroana pe cap mai interpretează o scenă din aia emoţionantă cu gâtul, io una am auzit neşte discursuri înălţătoare, în mintea mea, la scena aia.
Oricum aici Albă ca Zăpada e clar prinsă sentimental între doi bărbaţi, orice asemănare cu viaţa actriţei la momentul filmărilor este pur întâmplătoare, pe de o parte este fiul ducelui, prietenul din copilărie şi ceam mai logic pereche, pe de alta Vânătorul, egoist, alcoolic, cu răni sufleteşti din trecut, dar care culmea reuşeşte să o trezească din morţi cu un sărut în semicomă alcoolică, chestie care lui Will nu-i ieşise.
Finalul e ambiguu rău, fata e pe tron cu coroana în cap, cei doi pretendenţi sunt în sală şi tu nu poţi să-ţi dai seama pentru care s-a decis. Singura chestie care m-a mai năucit aşa în filmul acesta a fost momentul în care m-am prins că Albă ca Zăpada s-a sărutat cu Regina.
Ambele filme predică pe undeva acelaşi lucur, că trebuie şi chiar este indicat să ne purtăm singure bătăliile pentru că pe prinţi nu se poate pune mare bază, amu’ ca femeie îs perfect de acord, ca mamă de fată, clar fu-mea o să ştie că poate să facă orice şi nu are nevoie de permisiunea nimănui, dar dacă o să am totuşi băiat nu cred că-mi place direcţia în care am pornit cu reinterpretarea basmelor şi care urmăreşte înlocuirea generaţiilor de neajutorate care aveau nevoie d un prinţ cu o generaţie de inutili, care mai mult le încurcă decât le ajută pe femeile din viaţa lor.
A doua idee predicată de ambele filme, este că magia e în fiecare dintre noi, că nu toţi putem să o accesăm şi mai ales, că magia vine cu un preţ. Nici ideea asta nu mă bucură în mod deosebit. Magia are multe forme, magia ţine de gânduri, cuvinte şi atitudini, orice expert NLP din zilele noastre ar fi privit ca un magician în timpul poveştilor. De ce o fi trebuind să ne intre în cap că magia nu e bună şi vine la pachet cu nişte costuri  mă depăşeşte.
Concluzie dacă sunteţi obosiţi s-ar putea să vă placă filmele astea.