vineri, 31 ianuarie 2014

Duzina de cuvinte descântate

Dacă le-ai fi întreabat cum au ajuns acolo, nici una dintre ele nu ar fi ştiut să îţi spună. Ştiau numai că undeva, cândva, cineva le pomenise despre o femeie care locuia în vârful muntelui la o stână.
Se spuneau multe despre femeia asta, că poate stăpâni stihiile naturii, că poate vorbi cu lumea de dincolo şi mai ales că poate să îţi aducă orice bărbat de pe lume cu minţile legate fedeleş, numai bun să te asculte docil ca un căţel şi să creadă că eşti a opta minune a lumii.
Se hotărâseră aproape imediat săo caute şi se întâlniseră întâmplător la poalele muntelui, unde şerpaşul autohton, un puşti abia scăpat de şcoala primară, dar deja cunoscător ale firii omeneşti şi cu mare simţ negustoresc, aşteptase impasibil să se strângă un pâlc mare de gâşte din astea îmbrăcate în mătăsuri ca să nu facă drumul de zece ori şi să iasă în pierdere.
Pe drum începuseră ele să aibă îndoieli, că nu e uşor lucru să sui coasta muntelui, de cărarea abruptă şi scurtă, doar puştiul nu era nebun să piardă ore întregi cu ele pe drumul ocolit ce urca domol spre Băbătia.
Şi nici ajunse sus nu fusese mare bucurie, femeia părea senilă, privind prin ele şi ascultând mai degrabă vocile din capul ei decât durerile închipuite ale duduilor ce îşi sfâşiaseră mătasea ciorapilor prin rugii muntelui să ajungă la ea.
Băbătia nu se obosise să le vorbească, o singură dată îşi schimbase căutătura privindu-le direct, pe toate odată şi parcă pe fiecare în parte drept în ochi, apoi îşi ştersese mâinile pe şorţ şi dispăruse în şură.

O urmaseră ca o turmă de oi rătăcite dar ea ieşise înainte să vadă ce era înăuntru, aruncase într-o căldare ce fierbea deja în spatele casei un cap de ţipar şi un boţ de humă galbenă, murmurase câteva cuvinte şi apoi cercetase cu atenţie amestecul gros şi aburind.
Întâi se temuseră că trebuie să guste din pasta cu miros ciudat dar Băbătia îl turnă în nişte sticluţe mici atârnate pe fir de mătase şi li le ascunse în sân.
Abia coborând una din ele se gândi că nu plătiseră, era prea departe să se întoarcă să o întrebe pe Băbătie, îl întrebă în schimb pe puştiul ce venise să le coboare dacă nu ar fi trebuit totuşi să dea nişte bani. El o privise o clipă de parcă ar fi fost nebună apoi râsese, un râs rău umpluse valea şi când ultimele ecouri se stinseră băiatul le întrebă batjocoritor:
-         Bani? Să plătiţi cu bani? Nu vă simţiţi mai sărace cu un suflet deja?

Alte duzini de cuvinte va asteapta in tabel la Psi

marți, 28 ianuarie 2014

Nu sunt normala

„Nu eşti normală!” dacă aş avea un leu pentru fiecare dată când am auzit asta nu aş mai avea nevoie de credit să îmi cumpră câţiva metri de casă spânzuraţi între cer şi pământ.
Am auzit-o din nou în seara asta şi a trebuit, A TREBUIT,  să stau şi să mă întreb când a devenit normalitatea ceva de dorit şi unde eram eu când a apărut regula asta?
Acum serios, de ce ar trebui să fii normal? De ce ar trebui să te înscrii în medie? Să patrulezi cu umbrele negre şi haine gri prin ploile cotidiene? Care dintre oamenii pe care îi arhivăm cu grijă în istorie şi enciclopedii au fost normali?
Einstein? Hemingway? Picasso?
Care dinte celebrităţi erau catalogate ca făcând parte din categorii normale? Marie Curie? Marilyn Monroe? Coco Chanel?
Câte gospodine normale şi câţi oameni la casa lor care mergeau la slujba lor normală, îşi făceau piaţa lor normală şi îşi vedeau de tabieturile lor normale au schimbat lumea?
De ce ai vrea să fii comun? De ce să te pierzi în milioane de alţi oameni asemeni ţie? În care nimeni nu iese în evidenţă prin nimic? De ce să trăieşti într-o lume în care nimeni nu face lucrurile altfel?
De ce să nu vezi un soare în toate petele galbene? De ce să nu scoţi la păscut unicornii deşi ai ieşit bine merci din copilărie? De ce să nu dansezi în ploaie şi să râzi în hohote în faţa primejdiei? De ce să te îngrijorezi când lucrurile nu merg conform planului în loc să devii fericit că se întâmplă ceva mai bun decât tu şi zâna cea bună aţi fi putut plănui în comun?
Aşa că da! Nu sunt normală şi sincer sper să mor înainte să devin aşa, înainte să devin fir de nisip asemeni altora într-un deşert.
Eu m-am născut  să fiu fulg de zăpadă, am auzit că ăştia sunt unici, deci la ei nu există normal. M-am născut să aleg pe curcubeu, să beau nectar şi să mănânc ambrozie, să dansez unde îngerii se tem să păşească. Eu trebuie să trec prin viaţă licărind şi strălucind şi lăsând în urmă o dâră de steluţe lucitoare, mă îndoiesc că ăsta o fi normalul şi dacă nu e atunci mă bucur că nu-s normală.
Serios acum cine ar vrea să fie normal? Chiar aş vrea să aud şi punctul ăsta de vedere.


luni, 20 ianuarie 2014

Un pumn de clipe

Repede să nu întârziem, inima îi tresaltă în acelaşi ritm cu cozile lungi legate la capete cu funde bogate.Se lovesc de umeri ca  mugurii unor aripi de înger în timp ce ea aleargă pe cât poate să ţină pasul cu mama care se grăbeşte.
Dacă ar putea s-ar grăbi şi ea mai mult dar jumătate de inimă o îndeamnă să zboare, în timp ce cealaltă jumătate o îndeamnă să încetinească pasul, să mai rămână o vreme în odaia copilăriei cu mere coapte şi păpuşi. Acolo ploaia rece de toamnă nu intră niciodată iar zăpezile iernii sunt numai pentru joacă.
Picioarele de gheişă miniaturală bat parcă în altă cadenţă decât ieri  pe trotuarele cenuşii punctate ici şi colo de primele castane ale toamnei.  
Repede să nu întârziem şi prima zi de şcoală a a început.
Repede să nu întârziem, aleargă din nou. De data asta mama se ţine cu greu după ea ducând horbota vălului alb, au înflorit mugurii de aripi, plutesc în spatele ei în valuri şi dantele .
Se grăbeşte cât poate dar inima încă mai întârzie prin unghere din casa în care a crescut. Picioarele încă mici punctează cu sunet clar de tocuri ascuţite fiecare pas care o scoate din casa părinţilor. Pe caldarâm au început să cadă castanele toamnei ca un punct al capitolului care tocmai se încheie.
Buchetul cu ultimele flori ale verii îi tremură în mâini în timp ce din biserică se aude încet „O, vino, vino din Liban mireasă” .
Repede să nu întârziem şi mâna îşi găseşte locul ei menit de veacuri în  mâna lui în începutul unei căsniciii.
Repede să nu întârziem. Ar alerga dar nu poate, nu şi-a mai văzut picioarele de vreo 2 luni şi nu are idei pe unde calcă. Cineva a sunat doctorul, cineva îi spune că totul va fi bine, cineva îi ia în braţe trupul îndurerat şi greoi şi se grăbeşte cu paşi mari. Lumea e diluată între norii de durere şi bucuria de a-şi ţine în braţe fetiţa.
Din văzduh plouă cu castane căutând pământ bogat pentru a prinde rădăcini şi ea simte cum aripile îi ajung la lungimea maximă, trebuie să îşi protejeze pruncul de-acum.
Repede să nu întârziem, o viaţă nouă îşi caută drumul în lume.
Repede să nu întârziem, o lumânare aurie din ceară îşi macină flacăra la căpătâiul ei. Ar vrea să le spună că nu e nevoie să se grăbească, încă nu a venit vremea să treacă dincolo, la toţi cei dragi care au plecat înainte şi care o aşteaptă. O aşteaptă. Aude castanele care cad încet pe acoperiş şi o dor aripile zdrenţuite. Nu trebuie să se grăbească. Le-ar spune atât de multe dacă ar mai avea putere să vorbească, de fapt poate le-ar spune un singur lucru.
Încet chiar dacă întârziem, încet să putem savura fiecare moment, încet pentru că asta este toată averea noastră pe lume un pumn de clipe .


Nu prea mai am eu timp dar tare mi-a plăcut tema de azi, restul oamenilor care numara pumni de clipe sunt în tabelulacesta de la Psi

luni, 6 ianuarie 2014

Inmormantarea

Amu’ că am depăşit starea de nervi iniţială hai să vă povestesc totuşi despre înmormântare, nu ştiu cum se face că în familia mea lucrurile se amestecă tot timpul de nu ne e niciodată clar ce eveniment organizăm şi ne trezim în situaţii comice rău pe la înmormântări sau dând declaraţii organelor abilitate după vreo nuntă. Asta e, m-am obişnuit cu ei, nu am cum să îi mai schimb şi în fond nu ai cum să nu ne iubeşti aşa ca neam en general.
Deci pe 1 ianuarie la o oră la care şampania, vinul şi berea nu mi se aşezaseră încă aşa cum trebuie prin ficat, chestie mult îngreunată de venirea nepoţilor să dau ploada la grindă, ocazie cu care ne-am mai beţivănit aşa un pic en familie, poarta s-a trântit tragic amintindu-mi că mă doare lejer capul şi în curte a năvălit un văr foarte boem să zic aşa anunţându-ne evenimentul.
Fiind aripa mai tehnologizată a familiei am pus mâna pe telefoane, am mobilizat toată familia şi ne-am prezentat la ultimul domiciliu în vederea luării măsurilor de urgenţă.
Şi prima treabă de rezolvat pe ordinea de zi a fost aia financiară, ne-am decis repede pentru o înmormântare low cost numai că nu ne-a trecut prin cap că e touşi 1 ianuarie şi banii de rezervă ai tuturor erau bine merci în diverse bănci care în mod surprinzător aveau liber legal inclusiv a doua zi.
S-a pornit pe loc marea scormoneală, pe bune care din voi a rămas cu bani suficienţi în buzunare după aprovizionarea de Crăciun şi Revelion? Mai că nu ne-am plimbat cu un castron ceva să colectăm ce mai avem fiecare prin casă să strângem acolo de un colac şi o lumânare.
Cum în noaptea cu pricina nu aveam multe de făcut ne-am împărţit sarcinile unii ne-am dus acasă să ne odihnim, alţii au rămas de serviciu la priveghi.
Şi a doua zi la orele 8 ne-am pus pe treabă numai noi că doctorul era  la munte şi nici primăria nu era populată de vreun suflet de om, partea cu hârţoagele a fost amânată pentru mai târziu în nedeterminatul spaţiu mioritic.
La sicrie a mers uşor, nu aveam nevoie de vreun certificat dar şi dacă l-am fi avut nu ne ajuta că era închis  şi la numărul de telefon din fereastră nu răspundea nimeni. Mă gândesc că am putea foarte bine să ne dechidem o firmă de înmormântări pentru că la un examen sumar al agendelor telefonice a rezultat că am cunoaşte toţi furnizorii necesari, am încărcat o camionetă, ne-am cumpărat flori la preţ de cocaină pentru nu avusese inspiraţia să apară pe piaţă decât o singură babă, care a prins momentul şi a urcat preturile cu 200% şi ne-am întors la ţară. V-am spus că povestea avea loc la ţară da?
Unde întâi am petrecut o oră turnând ceaiuri calde pe gâtul contemporanilor defunctei cărora nu le trecuse prin cap peste noapte că aşa ceva le-ar prinde bine de vreme ce erau pe un hol neîncălzit.
Şi de aici a apărut criza forţei de muncă, majoritatea celor pe care îi aveam la dispoziţie prezentau cel puţin un baston necesar să stea în picioare, care baston le ocupa o mână şi oamenii care pot folosi o singură mână nu sunt foarte utili.Cel puţin nu la muncă, idei aveau cu carul, idei care cuprindeau fabricarea de sărmăluţe şi diverse alte complicaţii pe care nici acasă nu le fac des deşi la mine în bucătărie e cald şi bine, nu lucrez în mijlocul curţii.
După un lejer răzbel soldat cu refuzul bătrânilor de a ne vorbi vreo 3 ore am schimbat meniul şi ne-am pus pe treabă, ce să zic mă simţeam ca la Masterchef, găteam doi şi cometau 9.
Era deja seară când cuiva i-a trecut prin cap că nu aveam asigurată partea muzicală pentru înmormântare, surprinzător la 11 noaptea nu am mai găsit nici o formaţie disponibilă şi nici nu puteam lua în calcul varianta cu DJ, ca atare o fost  înmormântare fără muzică. Una peste alta ne-am dus la culcare destul de liniştiţi şi convinşi că a doua zi aveam să ne descurcăm.
N-a fost să fie toată liniştea s-a dus pe apa sâmbetei deşi era vineri pe la 9 dimineaţa când ne-am prins că nu aveam preot, avusesem noi o discuţie de principiu cu cel de parohie, care spusese că va trimite un coleg numai că el uitase sau nu ştiu exact ce a făcut, cert e că după negocieri la sânge am ajuns la două variante: să înmormântăm mortul la 5 după amiază când se întuneca deja sau să ne descurcăm singuri.
Eu una aş fi optat pentru aia cu 5 după amiaza că până ajungeam la cimitir aflat la vreo 3 kilometri peste câmp s-ar fi întunecat şi înmormântări de noapte nu aveam in curriculum vitae, başca pomana ar fi foat foarte deosebită al lumina lumânărilor. Da’ restul familiei nu a fost de acord şi cu ceva eforturi am reuşit să ne dotăm cu popa Costică.
Am avut noroc, popa Costică are alte obiceiuri decât Padre Titi, în primul rând a mers pe jos în faţa convoiului ceea ce ne-a scutit de alergatul pe coclauri după maşini. În al doilea rând pare să folosească formule prescurtate de slujbă, am fost tot timpul defazaţi cu îngenunchiatul, împărţitul batistelor şi dezlegarea mortului că toate erau prea devreme faţă de cum ştiam noi
Pe la vreo 2 jumate eram gata, mortul era lângă groapă, eu eram căţărată în cabina camionului lui văr’meu că nu era să mă întorc tot pe jos şi popa Costică avea o discuţie fascinantă cu un grup de babe în mijlocul cimitirului despre blestemele de neam şi moroi.
Şi cam pe atunci mi-am adus aminte că trebuia s-o recuperez nu numai pe Madre, dar ar fi fost bine să ducem şi preotul înapoi în sat unde îşi lăsase maşina şi probabil ar fi trebuit să îl luăm în cabina camionului nu în remorcă.
Cum vă spuneam popa Costică este foarte cumsecade, am venit înghesuiţi ca sardinele, eu practic era un ornament de bord, ţârcovnicul era spoit pe o fereastră, văr’miu conducea cu o mână că nu avea loc şi pentru cealaltă, Madre şi popa Costica se înghesuiau pe banchetă. Lucrurile erau minunate şi conversaţia vioaie, ne ocupam de legea exproprierii şi decontarea cezarienelor. Era să nu vedem nici trenul aşa ocupaţi eram cu conversaţia.
Oricum am scăpat să mai băgăm familia în doliu, nu de alta dar deja ne aşteptăm să moară alt unchi. Aşa de mult se aşeaptă toată lumea că o dată pe zi aveam exerciţiu de preventie, în care câte unul mai panicard se gândeşte că deja omul a murit şi ne mobilizează pe toţi.
Mai rău informaţia a curs din familie şi azi tot satul era dotat cu buchete de flori, nuş ce or face cu ele până la urmă că unchiul se încăpăţânează să trăiască, o să fie interesant şi de data asta cred.