Clubul norocoaselor

Trec printr-o perioadă ciudată, indiferent ce am eu in cap cartea pe care pun mâna va privi fie vreun secret al templierilor fie o relaţie de familie, aşa am ajuns să citesc Clubul norocoaselor de Amy Tan, după ce avusesem parte de Fiica Norocului şi Fiica Alchimistului.

Dacă mă gândeam că e vreo carte despre cum fetele bune ajung în rai şi alea rele oriunde vor ele m-am înşelat, este despre fiice şi mame şi mamele lor şi aşa mai departe în seria nesfârşită a străbunilor că doar vorbim de chinezi.

Este o carte care mi s-a potrivit, o carte a nostalgiilor, a amintirilor dulci amărui, o carte a tuturor femeilor pentru că sigur nici una dintre noi nu şi-a cunoscut cu adevărat mama, nu aşa cum ne cunoaştem o prietenă din aceeaşi generaţie să zicem.

Structurată pe poveşti scurte în care prezentul şi trecutul se intercalează, cartea ne duce în trecutul îndepărtat la 1000 de li în timp şi spaţiu, în China anilor 1930- 1940. Ne aduce apoi în America în care mamele chinezoiace s-au adaptat atât cât au putut şi şi-au crescut fiicele să nu înghită umilinţă.

Ne întoarce în copilăria fiicelor la acel moment în care fiecare dintre ele şi-a conştientizat relaţia cu o sufocantă mamă chinezoaică şi mai ales ne arată un episod privit de fiecare dinte ele mamă şi fiică deopotrivă.

Ştiţi că nu obişnuiesc să fac vreun rezumat explicit al cărţilor pe care le citesc, pot să vă spun că aveţi în faţă un fel de ArtaConversaţiei scrisă din perspectiva unui dezrădăcinat care îşi dă seama mult prea târziu că rădăcinile sale chinezeşti sunt mai profunde şi mai complexe decât a crezut el vreidată.

Eu citesc repede dar nu cred să vă ia mai mult de 2 – 3 zile în care să îi acordaţi vreo 2 ore, e o carte care se citeşte pe nerăsuflate şi sunt sigură că se şi reciteşte cu plăcere.

Dacă aveţi un pic de timp liber în vacanţă  Clubul norocoaselor vă aşteaptă aici  să vă schimbe un pic felul în care priviţi oamenii în general şi în care vă priviţi mamele.

Fiica alchimistului

Aşa cum spuneam recuperez din greu la categoria lectură. Azi Fiica alchimistului de Katharine McMahon.

Povestea în sine este plasată undeva în prima parte a secolului al XVIII –lea şi totuşi al dracului de actuală pentru toţi părinţii pe care mintea îi poate duce dincolo de rezultatele şcolare ale copiilor lor.

Istoria Emiliei Selden, fiica unei prostituate, crescută de un mic nobil de ţară ca fiind propria fiică, închisă practic de la naştere în laboratorul alchimic unde mintea i-a fost cultivată cu latina, chimia, fizică, biologie şi alchimie este un serios semnal de alarmă pentru părinţii generaţiei emo, pentru părinţii micilor genii ştiinţifice inadaptate social, acei copii sclipitor de inteligenţi care pricep calculul diferenţial şi fizica cuantica din gradiniţă dar care sunt victime sigure ale cuceritorilor de profesie.

Este o carte care te face să te întrebi dacă vrei să creşti un geniu care va plăti cu suferinţă faptul că tu nu l-ai lăsat la joacă sau că l-ai împiedicat să dezvolte nişte abilităţi sociale minime ţinându-l în lumea ideilor.

Este dacă vreţi şi o carte despre Nu înseamnă Nu, că tot este un subiect la modă, o carte care te învaţă că un Nu spus suficient de tare, poate chiar cu un şut în părţile sensibile ale masculului te poate feri de ratarea glorioasa a unei vieţi.

Pentru că violul îmbracă multe forme, nu numai pe cea de pitecantropus care îţi trage doua palme de îţi pierzi cunoştinţa şi te târăşte  de păr în peştera lui.

 Asta e violul lejer indiferent cât de dur fizic , pe care îl percepi ca un act de agresiune, pe care îl ştii din capul locului ca pe o acţiune împotriva voinţei tale.

Oricât de grave rănile fizice se vindecă mult mai uşor decât trauma psihică, când ştii că tu ai fost împotrivă lucruile sunt în alb negru, dar când ai fost pe jumătate sedusă pe jumătate siluită, când Nu a venit pe undeva pe la jumătatea visului romantic şi roz, când te va roade pe lângă umilinţă şi o uşoară vină că poate tu ai spus Nu prea târziu, lucrurile sunt mai degabă gri şi foarte greu vindecabile.

Ca atare recomand cartea asta părinţilor şi, dacă aveţi un copil liceean, nu vă sfiiţi să îl lăsaţi să o întâlnească, s-ar putea să îl ajute în viitor mai mult decât credeţi.

Bineînţeles cartea este despre o gramada de alte lucruri, asta e numai ce mi-a rămas mie în cap din ea, aşa că citiţi-o şi voi, dacă frumuseţea e în ochii privitorului şi sensul unei cărţi e în mintea cititorului la urma urmelor.

Grimpow. Drumul nevazut

Recunosc n-am citit Numele trandafirului, poate ar fi prins bine în compararea lui Grimpow, aşa că am plecat la drum fără să ştiu la ce să mă aştept de la cartea lui Rafael Abalos.

Aş zice că e o carte de vacanţă, un fel de Codul lui  Da Vinci mai puţin înclinat spre blasfemie şi evident încă o întoarcere spre secretul templierilor.

Pentru că istoria nu a fost niciodată punctul meu forte nu pot confirma datele istorice strecurate de autor în cartea sa, cu privire la momentul căderii templierilor şi numele importante din ierarhia ordinului, dar sunt destul de convinsă că a făcut ceva cercetări înainte şi datele sunt exacte.

Drumul nevăzut este un alt fel de a privi piatra filozofală, o altă explicaţie a isoriei alchimiei, una care pare mult mai plauzibilă decât cele avanasate anterior.

Un amestec de invitaţie spre ştiinţele exacte, de poveste de dragoste şi roman de mister mi s-a părut numai bun de atacat pe plajă sau la piscină, o cale de a te pierde în răcoroasele păduri din jurul castelelor din cerc.

Stilul scriituri nu este înflorat, este o descriere destul de obiectivă aproape jurnalistică, la modul jurnalismului elegant nu genul „Şoc şi groază”, a oamenilor, peisajului şi relaţiilor dintre caste la acea vreme.

Evident pe undeva prin povestea asta trebuie să se amestece şi Sfânta Inchiziţie, ce război împotriva templierilor am avea fără ea, apar în scenă mănăstiri, cavaleri şi turniruri, domniţe frumoase şi simboluri încastrate în vitralii, constelaţii şi cimilituri.

După aproape 300 de pagini  care nici nu ştii cum au trecut ajungi alături de Grimpow să afli secretul îmbogăţirii templierilor şi motivul pentru care catedralele contemporane nu mai au farmecul şi nici raţiunea de a fi a celor din vechime.

Bine, poate sunt eu paranoică, dar cartea asta mi se pare că ascunde şi un semnal de alarmă discret cu privire la catastrofa care ne paşte dacă vom continua să răspundem la întrebarea cât fac doi plus doi cât vrea Dumnezeu că la o adică Isus a multiplicat peştii şi pâinile.